duminică, 30 ianuarie 2011

Critica judecătorului moral



Cum de apare interpretarea morală a sufletului în filozofie, câtă vreme poemele homerice nu  aveau decât o imagine difuză despre el şi despre supravieţuirea lui după moarte? Reformulată, întrebarea lui Erwin Rohde. Dacă eliminăm interesul istoric al întrebării şi credem că suntem şi homerici, când luăm omul ca pe un întreg al facultăţilor fizice şi psihice, dar şi socratici, când manifestăm, evident, în afara filozofiei, interesul pentru moralitate, întrebarea devine una despre cum ajungem să judecăm moral.
            Vom evita soluţiile de tip istoric, cum, parţial, este şi cercetarea lui Nietzsche din Genealogia moralei. De asemenea, vom lăsa la o parte cercetarea psihologică, deşi are rezultate interpretabile filozofic. Din triada judecător moral – morală – subiect al judecăţii morale, caracterul cel mai evident îl are primul termen. Dacă morala rămâne discutabilă, iar situaţia subiectului moral tocmai că este de discutat, judecătorul moral se află în poziţia privilegiată de a avea certitudinea asupra funcţiei sale. Nu poţi judeca moral fără să ai convingerea că eşti îndreptăţit să o faci.
            Însă, cum al doilea termen, morala, este unul problematic, judecătorul moral este, de fapt, convins de îndreptăţirea lui de a judeca, nu de posedarea unui set de reguli morale pe care le pune în aplicare. Convingerea lui este susţinută de faptul că poate exprima oricând judecăţi cu caracter moral. Disponibilitatea limbajului de a fi folosit fără rezistenţă, fără să oblige la înţelegerea lucrurilor despre care se vorbeşte, este suficientă pentru a încredinţa vorbitorul că se găseşte într-o poziţie de autoritate faţă de subiectul moral avut în vedere, ignorându-se termenul mediu, morala.
            Limbajul judecăţilor morale nu este unul al propoziţiilor fără referinţă, chiar dacă nu este, după cerinţa lui Wittgenstein din Tractatus,  un limbaj care să vehiculeze propoziţii din domeniul ştiinţelor naturii. Referinţa este construită de judecătorul moral ce se foloseşte de tipuri de fapte cu conotaţie morală. Bineînţeles, folosirea unui tip de fapte va omite întotdeauna faptele subiectului supus judecăţii morale în calitatea lor de fapte proprii numai lui, fapte ce nu se livrează niciodată ca fapte pure, ci întotdeauna împreună cu judecăţile, gândurile sau trăirile sale afective.
            Tipurile de fapte îşi pot găsi întotdeauna ilustrări, fără să implice un efort al judecătorului moral. Pentru că nu există individ care să nu poată fi inclus în astfel de tipuri la nivelul activităţii sale sociale. Deşi, în comparaţie cu personalitatea unui individ, unele părţi (posibil chiar toate) ale acestei activităţi sociale au o valoare nesemnificativă, ele pot servi imediat ca instrumente ale judecătorului moral. Ca exemplu din istoria filozofiei, statutul profesional al unui filozof ca Heidegger, acuzat de fascism de mulţi judecători morali, este total irelevant pentru aprecierea personalităţii sale.
            Câtă vreme oricine este implicat în activităţi sociale care îi scapă controlului propriu tocmai din cauza caracterului lor social, subiectul judecăţii morale se găseşte întotdeauna într-o poziţie de subordonare faţă de autorităţile morale din lumea exterioară lui. El nu poate pretinde autoritatea totală asupra acestor activităţi, chiar dacă ele nu îi scapă în virtutea faptului că sunt nişte bunuri comune, ci doar pentru că sunt părţi vizibile ale lumii lui proprii. În poziţia cea mai slabă se află ignoranţii în chestiuni de morală, pentru că tendinţa lor este aceea de a resimţi că judecata morală a celorlalţi exprimă însuşi setul de reguli morale, problematic întotdeauna.
            În schimb, când subiectul judecăţii morale cunoaşte faptul că morala este un termen expus problematizării, atitudinea lui faţă de sine ca subiect al judecăţii altora poate deveni una de confruntare. Din acest punct de vedere, existenţa unor judecători morali devine lipsită de sens sau împrumută exact sensul contrar intenţiilor autoritare ale acestora. În locul subordonării subiectului moral, apare confruntarea, este adevărat, nu una capabilă de succes, câtă vreme existenţa subiecţilor morali slabi şi a judecătorilor morali autoritari este numeric superioară.
            Confruntarea cu judecătorii morali nu implică faptul că subiecţii morali conştienţi de caracterul problematic al moralei vor fi şi adversarii acesteia. Deopotrivă, ignorarea judecătorilor nu implică  şi ignorarea moralei ca atare. Ei pot aborda problematica moralei şi a valorilor ei în ansamblul lumii proprii, pot chestiona socratic valorile morale,  le pot crea sau îşi pot interpreta ca bune sau rele activităţile şi faptele sociale pe care le sustrag judecăţii morale a altora. Câtă vreme morala caută formarea unui ethos asumat personal, moralitatea capătă sens mai curând în dispunerea ei într-o lume proprie decât în delegarea de sine presupusă de subordonarea faţă de o autoritate morală sau în confruntarea directă a judecătorilor morali, posibilă numai printr-o ieşire violentă din lumea proprie şi prin împrumutarea strategiilor lor de judecată – expunere de fapte vizibile social, includerea în tipuri de fapte şi, în special, folosirea unei retorici convingătoare.
            Dacă dorim să răspundem întrebării lui Erwin Rohde ocolind istoria şi psihologia, atunci lucrurile ar sta mult mai simplu: omul nu vorbeşte poetic precum Homer. Judecata morală, secţionarea omului într-un suflet şi într-un trup, stau amândouă la îndemâna unui judecător moral care nu caută să fie inspirat de muze nici la începutul primelor propoziţii ale discursului său autoritar, nici la mijloc şi nici la sfârşit. De adăugat, cum se poate refuza vreodată şi de către cine autoritatea facilă de judecător moral? Un adaos de judecată morală şi divină după moarte este un dar în plus pentru judecătorii morali, totuşi, oameni.