marți, 18 ianuarie 2011

Homer: pastrarea numelui in istorie ca modalitate de salvare a existenţei

In urma variilor si permanentelor intalniri cu zeii, deopotrivă şi în urma întâlnirilor cu limitele existenţei, oamenii homerici se ştiu muritori. Sufletul şi corpul apar, nu sunt construcţii conceptuale şi când apar, omul deja dispare. Sufletul apare distinct numai într-o fugă către Hades, corpul este corp (soma) numai părăsit de viaţă. Teama de moarte, de  confirmarea condiţiei de muritor, este şi o teamă de suflet şi corp, amândouă confirmându-şi existenţa prin moarte. Împotriva lor, se caută construirea unui nume capabil să reziste uitării. Numele exprimă omul întreg şi se păstrează dacă acesta reuşeşte să se exprime la rându-i prin fapte memorabile. Grija pentru nume, cauzată de teama de a nu te confirma ca muritor, ajunge să depăşească chiar şi cauza ei iniţială, gloria cu preţul morţii fiind preferată anonimatului confortabil. Anonimii ajung să fie integraţi de primii filozofi greci printre „cei mulţi”, o mulţime indistinctă lipsită de înţelepciune, în ochii căreia, spune Parmenide, „a fi şi a nu fi e tot una şi nu-i tot una, pentru care în fiecare lucru e o cale de întoarcere”.
 Identificând mulţimea cu opinia publică actuală, convinsă cultural de prezenţa unui suflet şi a unui corp net distincte încă din viaţa prezentă, jocul de a fi şi a nu fi, când este aplicat judecării oamenilor, este unul steril, fără victorie, deopotrivă unul capabil să deconstruiască numele ca exprimare a omului în integralitatea lui. Drept urmare, supravieţuirea prin nume apare ca un ideal ridicol şi insultător pentru mulţimea indistinctă, căutându-se (cu sau fără ajutorul religiei creştine) consolidarea ideii că oamenii, fie ei şi înjumătăţiţi prin pierderea corpului, supravieţuiesc după moarte undeva în ceruri sau în iad.  Peisajul modern nu este unul eroic ca în poemele homerice, numele sunt scoase din anonimat prin dezbaterea lor publică. Purtătorul unui nume este aşa sau altfel, este amândouă deopotrivă, poate fi oricând altfel, odată cu fiecare întoarcere ori răsucire a opiniei publice. Când purtătorul unui nume încetează să existe, mulţimea îl fragmentează judecându-i, separat de corpul ascuns vederii, sufletul. O face favorabil ori dezaprobator, dar uitând că numele lui era purtat de indistinctul suflet-corp întotdeauna departe de moarte chiar şi atunci când moare. Chiar şi atunci când moare, pentru că se poate spune oricând despre un nume că este.
 Lumea actuală, scrisă şi vorbită public, nu este eroică. Nu se scriu poeme homerice. Chiar şi aşa, numele oamenilor dispăruţi supravieţuiesc în poveştile nerostite public, unele adesea de scris şi scrise înapoia ochilor, aşa cum erau recomandate istorisirile din 1001 de nopţi. Poveşti prin care se vede lumea. Apropiatul oamenilor dispăruţi va vedea lumea lui şi a altora prin poveştile lor. Chiar dacă poveştile rămân ascunse şi formează ori deformează existenţa purtătorului lor doar atât timp cât acesta există, dezvăluirea lor publică nu le asigură durabilitatea. Dezvăluite public, poveştile şi actorii lor trec prin a fi aşa şi a nu fi aşa, pierzându-şi consistenţa şi semnificativitatea. Mulţimea anonimă se grăbeşte să-i facă pe actorii poveştii unii de-ai ei, fără nume, adesea judecându-i după ce ştie ea, evident, fără să ştie, despre anumite categorii de oameni (ele însele mijloace eficiente de topire a numelor). Un nume sau o faptă într-o categorie dispare printre alte nume şi fapte din aceeaşi categorie. Uitarea se instalează de la sine. Se poate şi scuza: sufletele celor cărora tocmai li se uită numele sunt nemuritoare, nu pot deranja cu persistenţa lor o lume a muritorilor.
Depărtarea de mulţime în privinţa judecării existenţelor consumate, chiar dacă nu este realizată în numele filozofiei şi chiar dacă ia forma unei permanenţe a numelor în lumea proprie unui individ, poate îndreptăţi ideea homerică a salvării existenţei prin păstrarea numelui. Dacă nu este o salvare a sufletului cu extensie temporală nelimitată, promisă religios în spaţiul antichităţii greceşti de Pitagora, reuşeşte cel puţin să salveze integralitatea omului.