luni, 31 ianuarie 2011

Îndemnul filozofic

 mē eikē peri tōn megistōn symballōmetha

“Să nu aruncăm laolaltă păreri arbitrare despre lucrurile cele mai mari”
(Heraclit, fr.5)

          Un îndemn filozofic ca acesta al lui Heraclit poate fi privit cu scepticism. Chiar dacă nu am cunoaşte că Heraclit îşi căpătase renumele de obscur şi că se va fi retras pe finalul vieţii într-o peşteră, se poate ridica obiecţia că gândurile unui filozof expuse ca îndemn nu prezintă, tocmai prin particularitatea apartenenţei lor la o ştiinţă a gândirii, suficiente garanţii ca să fie luate în consideraţie într-o lume neconstituită din gânduri. Obiecţia luase forma râsetelor femeii trace ori a râsetelor mulţimii imaginate de Platon în Phaidon, când Socrate îşi exprimă convingerea că viaţa este o pregătire pentru moarte. Este greu de imaginat că filozofii nu îşi vor fi dat seama de riscul expunerii gândurilor lor ca îndemnuri, ca aici, la pluralul persoanei întâi.
În cazul lui Heraclit, în ciuda obscurităţii şi dispreţului său faţă de cei mulţi, ambele imaginate de posteritatea sa imediată, avem numeroase indicii în fragmentele păstrate de la el că nu-i era străină distanţa omului comun faţă de filozofie. De aceea, iniţiativa lui de a exprima îndemnuri colective nu poate fi justificată printr-o presupusă ignorare a locului marginal ocupat de filozof în rândul lumii. Mai curând, deschiderea filozofiei ca îndemn este o proprietate a filozofiei înseşi. Probabil ca un ecou al personalităţii lui Heraclit, Zarathustra şi Nietzsche coboară din peşteră cu motivaţia că se vor fi aflat într-o stare de abundenţă de gânduri. Motivaţia nu este nici ea provenită dintr-o ignorare a locului filozofului, câtă vreme primele incursiuni în lume ale lui Zarathustra sunt prezentate ca fiind lipsite de succes. Îndemnul şi revărsarea sunt, amândouă, proprietăţi ale gândurilor.
Gândul filozofic este, spre deosebire de cel ştiinţific, determinat esenţial de autorul lui. De aceea, filozofiei i se impută atât particularitatea demersului ei, cât şi subiectivitatea. Însă, pentru a servi ca sursă de îndemnuri, ştiinţa trebuie să îşi refuze limbajul propriu. Ştiinţa fără limbaj propriu nu mai este ştiinţă. Ştiinţa se popularizează, asumându-şi împrumutarea unei vox populi. Ea încetează să îndemne ca ştiinţă, ci ca oricare altă voce din spaţiul public, cu puţine şanse de a fi crezute. Credinţa şi credinţele, mai mult sau mai puţin iraţionale, rezistă ştiinţei, pentru că limbajul religios devine mai riguros în comparaţie cu limbajul ştiinţei popularizate.
În schimb, filozofia îşi poate păstra limbajul şi în condiţia de sursă a îndemnurilor. Aceasta pentru că subiectivitatea gândului nu este o subiectivitate închisă în limitele idiosincraziei proprii oricărui individ determinat de un loc precis în lume. Filozoful reprezintă subiectivitatea în condiţia revărsării. Excluderea de bunăvoie din rândul lumii sau mulţimii îi conferă libertatea gândurilor care nu întâmpină obstacolele întâlnite de mulţime în exprimarea părerilor. Părerea unui individ din lume, devenită îndemn, este întotdeauna limitată de fireasca susceptibilitate că motivaţia ei este întotdeauna cauzată de nevoia de a crea o apropiere sau o distanţă a celui care îndeamnă faţă de cei îndemnaţi. Mai mult, îndemnul din şi în rândul mulţimii cu urechi capabile să audă nu poate evita fascinaţia sonorităţii discursului.  Nu este numai cazul discursurilor publice. Toate proprietăţile implicate în situarea omului în rândul mulţimii, mai ales folosirea nereflexivă a limbajului, pot fi regăsite şi în dialoguri, şi în monologuri.
O altă proprietate a îndemnului nefilozofic, derivată din cele expuse anterior, este aceea că transmiterea lui de la un om la altul se face, contrar revărsării gândului filozofic, printr-o „aruncare”. Fără să fie numai o caracteristică a democraţiilor greceşti în care părerile şi împletirile lor în discursuri erau aruncate în spaţiul public, nevoia de detaşare de idiosincrazia locului ocupat în mulţime împinge la ob-iectivizarea opiniei mai curând ca gest decât ca parte a unui proces raţional al desubiectivizării. Opinia aruncată este cea căreia nu i se recunoaşte autorul decât ca individ care, prin aruncare, pare să se extindă dincolo de idiosincrazia existenţei sale în rândul mulţimii. În plus, aruncarea se desfăşoară în spaţiul vizibilităţii. Ea face văzut autorul şi opinia sa. Opusul nu este neapărat invizibilitatea ideii. Este, favorabil pentru obscurul Heraclit, obscuritatea.
Obscurul ca mediu al difuzării îndemnului filozofic este cauzat de faptul că persoana filozofului, deşi vizibilă, poartă întotdeaună un ascuns. Ascunsul fie din lume, fie din sustragerea persoanei sale de la obişnuinţa celorlalţi de a vedea oamenii  expozabili în locurile publice în care se află. Sustragere care înseamnă, în acelaşi timp, implicarea în limbaj a unor gânduri care, deşi derivate din sine, fac prezent prin revărsare ceea ce este comun în om. De aici posibilitatea îndemnului de a fi exprimat ca un „noi”. „Noi-ul” nu este o exprimare a opiniei comune decât într-o filozofie slabă sau una care, precum ştiinţa popularizată, împrumută o vox populi. Obscuritatea nu are ca termen final iluminarea. Îndemnul filozofic nu solicită pătrunderea în obscuritate pentru a se ajunge la lumină. Când Heraclit interzice aruncarea laolaltă a părerilor o face în numele păstrării unei obscurităţi a lucrurilor mari. Obscuritatea face posibilă o cunoaştere care nu se livrează vizibilului din spaţiul public. Ea lasă loc gândurilor invizibile şi înaintării  reflexive în viaţă, la fel şi în lume. Astfel, pe lângă invizibilitatea gândului, se câştigă şi caracterul continuu al revărsării, unul care menţine legătura dintr discurs şi autorul lui.
Ca aruncare de păreri, discursul comun nu numai că deresponzabilizează eul de opiniile sale, dar îl scuteşte şi de responsabilitatea faţă de obiectele cunoscute. Precum piatra din praştia lui David, o părere aruncată poate ucide orice uriaş. Mai ales că părerile nu sunt aruncate niciodată singular, ele sunt „aruncate laolaltă”. Putem gândi acest „laolaltă” şi ca o constatare a râvnei populare de a se pronunţa asupra lucrurilor sau subiectelor mari, dar şi ca o imagine a faptului că slăbiciunea ireflexivă a părerilor mulţimii nu îşi găseşte decât o vigoare numerică. Opiniile aruncate de un individ se împletesc cu opiniile aruncate de ceilalţi, rareori contradictoriu, câtă vreme, lipsite de vigoarea gândului, pot fi oricând adaptate şi purtate într-o direcţie sau alta. Ochiurile ţesute din opiniile împletite nu permit pătrunderea unor gânduri filozofice care, totuşi, sunt, ca îndemnuri, pentru toţi aruncătorii de opinii: Heraclit îşi anunţă logos-ul ca unul comun. Aceleaşi ochiuri, deşi mici, nu permit vederea, fie ea şi prin obscuritate, a unor lucruri mari. Heraclit nu enumeră aceste lucruri mari, iar fragmentele sale conţin multe referinţe la lucruri pe care am fi tentaţi să le considerăm mici: peşti, apă, foc, beţivi, copii, jocuri. Mari ar putea fi toate lucrurile mici odată ce cad în seama gândirii, mare poate fi şi omul în tot ce păstrează la sine, fără să caute ocuparea unui loc în lume sau vizibilitatea actului de a arunca opinii.