miercuri, 26 ianuarie 2011

Multiplul comic


Grecii antici introduseseră o viziune tragică asupra existenţei umane. Idealul de excelenţă morală şi de viaţă prosperă le părea întotdeauna ameninţat de varietatea de neprevăzut a faptelor sau întâmplărilor contrare acestuia. Întâmplarea ca tyche subordona de undeva dintr-o lume divină străduinţa ca întreprinderile proprii să fie pur umane şi strict individuale. Străduinţă monistică. Conştiinţa agentului uman este una a iluziei că existenţa  sa nu este de fapt supusă unei varietăţi a întâmplărilor. Că ea poate fi unificată de personalitatea umană.
La fel cum comentează Hegel caracterul abstract al gândirii commune, putem interpreta această convingere monistică ca o predispunere a individului de a-şi modela viaţa potrivit celor mai înalte standarde metafizice. Platon, cât vorbeşte despre lucruri cu adevărat reale şi lucruri iluzorii ce ni se par reale, intervine secundar în cultura iluziei monistice. Este precedat şi stă la urma unei convingeri comune că întâmplările diverse ce survin în existenţa cuiva sunt numai unele exterioare, lipsite de semnificative în ele însele. Mie sau ţie ni se întâmplă un lucru sau altul, dar, de fiecare dată, noi am avea un statut aparte faţă de asemenea întâmplări. Noi am fi o adevărată realitate, unică, care se lasă afectată când şi când de lucruri ce pretind fără success să ni se substituie nouă înşine. Ele ar trece pe lângă noi, ne-ar putea chiar purta cu ele, fără însă să ne şi compună.
Abia când agenţii acţiunilor dispar, ceilalţi tind să le ia întâmplările prin care au trecut ca părţi autentice ale existenţei lor. Şi aşa, orice existenţă poate părea tragică, admiţându-se idea că agentului respectiv i-ar fi fost preferabilă o viaţă neîntreruptă vreodată şi nedeturnată de la voinţa lui clară de a se menţine separat de orice întâmplare, bucurându-se de excelenţă sau prosperitate.
 Viziunea monistică atât de comună este întărită de percepţia confuză asupra ei înseşi. Confuzia întăreşte orice viziune monistică ori monolitică, pentru că elementele diverse nu sunt discernabile. Unicitatea fiinţei parmenidiene sau unicitatea divinităţii este mai slabă ca unicitate, pentru că admite laolaltă cu argumentele în favoarea existenţei ei existenţa a ceva diferit de ea. Mai mult, argumentele sunt construite tocmai prin eliminarea unui multiplu clar distins. În schimb, corespondentele argumentelor filozofice, anume, obişnuinţele lingvistice, împiedică asocierea dintre om şi multiplul faptelor sale, propoziţiile consfinţind prin structurarea lor într-un subiect şi predicat, o unicitate inalterabilă a primului. Vechea analiză aristotelică, în care subiectul aparţine predicatului, este înlocuită de o relaţie slabă dintre subiect şi predicat. Când subiectul este uman, devine de la sine înţeles că predicatele numai i se adaugă, nu îl compun, nici nu îl integrează. Tragicele exprimări comune „eu am păţit asta şi cealaltă” sau „de ce mi s-a întâmplat mie una ca asta?”  se lasă dezvoltate într-o serie de propoziţii informative în care unui acelaşi subiect i se predică o serie de atribute, fapte, etc. În nici unul din contextele limbajului comune nu se pune întrebarea în ce măsură unicitatea eului este alterată de predicaţiile ei.
Tragicul monismului eului se menţine şi în situaţii în care nu se poate vorbi despre tragedie. „Mi s-a întâmplat ceva favorabil” lasă să se înţeleagă că întâlnirea dintre eu şi împrejurarea favorabilă este una fragilă, oricând posibil să fie pierdută, câtă vreme eul îşi conservă unicitatea. Refuzul acestei viziuni comune despre eu înseamnă, corespondent, acceptarea unui comic al multiplului de întâmplări care compun eul. Dacă ai consţtiinţa că nu te afli într-un raport conflictual şi clar distinct cu tot ceea ce ţi se întâmplă, fiind de fiecare dată cuprins în predicaţiile tale, atunci acestea figurează ca variaţii comice. Ştiindu-te mai curând prinţ, situaţiile în care eşti cerşetor, cu cât sunt mai mult resimţite ca ale tale, cu atât stârnesc mai mult comicul; la fel şi dacă te simţi mai curând cerşetor. Ca exemplu, acelaşi Platon care ar vorbi aparent în consonanţă cu viziunea comună că există o realitate inalterabilă a eului, îl prezintă pe Socrate la începutului dialogului Phaidon convins de faptul că se află cuprins în condiţia de prizonier. Cunoaştem că este convins din faptul că îşi poate gândi înlănţuirea şi dezlegarea din lanţuri, fără vreo urmă de „eu am păţit asta şi cealaltă” sau „de ce mi s-a întâmplat mie una ca asta?”. O gândeşte ca fiindu-i semnificativă filozofic, ca un exemplu al alternanţei şi dependenţei dintre plăcere şi durere. După Socrate, o alternanţă comică.
Mai mult, aparentul tragism al distincţiei platonice dintre aparenţe şi lucruri cu adevărat reale, ar putea fi şi el înlăturat, dacă este văzut din perspectiva faptului că, în privinţa eului, de interes pentru un filozof care vrea să se cunoască pe sine, multiplul nu apare repugnant, ci doar comic.