joi, 20 ianuarie 2011

REÎNCARNAREA – justificarea ei filozofică

(1)
Consideraţii preliminare

Există sau nu reîncarnare? Există sau nu Dumnezeu? Două întrebări prost puse. Amândouă vizează variante indemonstrabile de răspuns. Nu numai pentru că presupun căutarea a ceva care nu este printre lucrurile întâlnite în lumea comună şi pentru că se află la marginea oricărei lumi proprii.

O lume comună, a lucrurilor şi faptelor neapropriate, ale tuturor şi ale niciunuia, este lume şi pentru că este altceva decât lucrurile şi faptele esenţial neapropriabile.

Reîncarnarea ca fapt, Dumnezeu ca lucru stau ca obiecte neapropriabile.

O lume proprie este esenţial diferită de un simplu „propriu” ce ar putea străbate diverse lumi. O lume proprie „închinată” lui Dumnezeu, este doar o „lume” a altuia, a divinului.

Aşadar, câtă vreme cele două întrebări solicită un răspuns în termeni de întâlnire sau aflare a reîncarnării şi lui Dumnezeu într-o lume comună şi proprie, vizează variante indemonstrabile de răspuns şi, mai mult decât atât, logic contradictorii în raport cu semnificaţiile lumilor comună şi proprii.

Întrebarea despre Dumnezeu persistă şi astăzi, întrebarea despre reîncarnare pare să trimită în deriozoriu, ori la consultarea unor doctrine obscure din Orient sau din vechea Grecie.  Totuşi, date fiind precizările anterioare, amândouă prezintă o aceeaşi proastă alcătuire, câtă vreme se cere localizarea unui fapt şi a unui obiect într-o lume.

În afara localizării, se pot găsi relaţii dintre lumile proprii şi un fapt precum încarnarea sau un obiect precum Dumnezeu.

În schimb, lumea comună se menţine departe de amândouă, existând posibilitatea de a fi raportată la reîncarnare sau Dumnezeu numai în măsura în care devine interpretabilă, prin urmare, când devine obiect al gândirii interpretului, iar gândurile interpretului sunt parte a unei lumi proprii cu deschidere către însuşirea lor în alte lumi proprii.