luni, 24 ianuarie 2011

REÎNCARNAREA – justificarea ei filozofică / (3) moartea ca incarnare

(3)
Moartea ca încarnare

Scurgerea homerică a sufletului, fiind mobilă, nu poate purta omul întreg către o condiţie de imobilitate. Spectralitatea şi uitarea proprii umbrelor din Hades, fluviile subpământene – continuări, ca pierderi, ale scurgerii sufletului.

Omul se refuză eternităţii imobile prin însăşi moartea sa.

Mobilismul risipirii într-o lume subpământeană nu aparţine propriu-zis omului. Nimic nu intră de acolo în compunerea naraţiunii vieţii sale. Nimic de acolo nici nu îi compune lumea proprie.

Sufletul în scurgerea sa din corp şi în alergare către Hades este varianta reflexivă a  semnelor morţii. În toate cazurile, există o deschidere către altceva incapabilă să subziste decât prin întoarcerea la lumea proprie.

Deschiderea este a lumii proprii, o depăşeşte prin pierderea celui care o stăpâneşte şi trimite din nou către ea.

Semnele morţii arată individualitatea rigidă a oricărei lumi proprii, inaccesibilă altora. Tot ele arată că o asemenea lume nu se are în posesie, ci este un spaţiu care permite vehicularea unor apartenenţe.

O moarte homerică: străpungerea cu suliţa, deschidere a corpului către prinderea lui de către ceva cu o altă natură decât a sa şi străbatere a lumii proprii de forţa durerii. Eroul homeric este acela care face ca el să aparţină prinderii şi străbaterii, prin integrarea acestora ca părţi ale lumii sale războinice. Corpul rănit de moarte este semn al acestei lumi proprii. Deja gândul mâniei războinice, thymos-ul, anticipa în manieră reflexivă zdrobirea cărnii de către suliţă. Singur, fără corp, gândul nu ar fi reuşit să dea lumii proprii un caracter circular. Mai mult, în singurătate deplină, ar fi împiedicat apariţia unei lumi proprii de natură războinică. Sustragerea războinicului de la moarte nu este o vină morală, laşitatea, ci neputinţa lui de a fi autor al unei lumi proprii războinice. Neputincios, riscă să se şteargă în secundaritatea lumii comune.

O moarte comună: gura rămasă deschisă pentru a respira, ochii deschişi. Participarea vitală la aerul ce depăşeşte orice spaţiu făcut propriu, deschiderea privirii şi când nu îi este accesibilă scrutarea a nimic. Deformarea de orice fel a corpului mort – semn al plasticităţii lumii proprii.

Moartea este o încarnare.

 Lumea proprie capătă consistenţă, carne, în acelaşi timp recunoscându-şi pierderea. Mereu o pierdere către sine. Semnele morţii spun că  niciodată către o altă lume.