joi, 27 ianuarie 2011

REÎNCARNAREA – justificarea ei filozofică / (5) reîncarnări

(5)
Reîncarnări

Pentru a concepe animalul şi planta ca încarnări, trebuie privite în ceea ce le constituie în cea mai mare măsură ca fiinţe vii autonome. Reţin umanul şi îl continuă numai când nu sunt gândite uman.

Orice concepţie creaţionistă asupra fiinţelor vii, întotdeauna umană, le transformă pe acestea în piese de butaforie, poate strălucitoare ca decor al omului, dar inconsistente pentru perpetuarea lumii lui proprii.

Animalele şi plantele devin străine omului tocmai când se spune că sunt făcute pentru el. Dacă ele au ascuns în spatele lor un scop divin ori natural în favoarea omului, înseamnă că el nu şi le poate apropia ca purtătoare ale limitelor lumii proprii. Ascunsul unei lumi proprii ajunse la limitele ei nu poate fi continuat tot printr-un ascuns.

Particularităţile speciilor şi exemplarelor de animale şi plante nu le particularizează faţă de om. Cu cât este mai particular modul lor de a fi, cu atât exprimă mai mult din propriul unei lumi umane.

În posibilitatea unui exemplar de a deturna caracteristicile speciei sale se exprimă cel mai mult ce înseamnă o lume proprie perfect circulară.

Înţelegerea particularităţii unui exemplar spune mai mult despre un om anumit decât o poate face biografia sa.

Lumea naturală comună se cere gândită. Pentru om, nu pentru sine. Gândită pentru sine rămâne gândită uman. Punerea ei în raport numai cu ceva numit natură este totuna cu gândirea umanului numai în raport cu o lume comună ce aparţine tuturor şi nimănui.

Animalele şi plantele care serveau ca mijloace ale reîncarnării pitagoreice nu erau creaţii divine. Erau printre cele ce sunt, cum este şi omul. Când şi când erau populate de suflete umane perceptiv-emoţionale, nu de unele raţionale care să contravină iraţionalităţii lor naturale.

Încarnarea şi reîncarnarea sunt acorduri.

Abandonarea cărnii şi încetarea mişcării odată cu moartea sunt dezacorduri.