miercuri, 16 februarie 2011

Al treilea om în context etic



În distincţie aristotelica, există o morală a vieţii practice, căreia i se impune moderaţia. O alta este cea a vieţii contemplative, teoretice, sau una care, pe cale intelectuală, ajunge să urmărească cunoaşterea unor obiecte aflate mai presus de cele posibil a fi întâlnite în inferioara viaţă practică. În interpretări, înţelepciunea practică din teoria aristotelică este văzută ca o simplă replică după mult mai înalta şi autentica viaţă morală reprezentată de contemplaţie.
Trecând distincţia aristotelică într-un registru mai puţin tehnic, putem vedea în cele două feluri de viaţă împărţirea comună dintre oamenii care au ţeluri intelectuale sau artistice înalte, cu scopul evident de a atinge perfecţiunea propriei persoane şi oamenii preocupaţi să convieţuiască bine alături de ceilalţi membri ai comunităţii, înfruntând moral variile împrejurări ale vieţii. Şi nu este numai identificarea noastră. Aristotel însuşi este înclinat să se folosească de maleabilitatea limbii greceşti pentru a trata despre cele două vieţi în termeni care invocă persoanele ce le adoptă. Este, astfel, îngăduit dă vorbim despre omul practic şi omul teoretic sau contemplativ.
Cel mai probabil, nu vor exista oameni practici sau contemplativi puri, ci vor fi denumiţi astfel în funcţie de caracteristicile predominante pe care şi le asumă dintr-un fel de viaţă sau celălalt. Ar exista, în funcţie de gradul de predominanţă al atingerii virtuţilor proprii fiecărui gen de viaţă, oameni practici neîmpliniţi şi oameni teoretici neîmpliniţi, precum şi unii împliniţi din amândouă felurile.
Omul practic neîmplinit este cel care nu reuşeşte să adopte un comportament moral în toate împrejurările şi, pentru el, neîmplinirile sunt evaluate ca moral rele. La fel, contemplativul neîmplinit se va raporta la deficienţa sa ca un rău în morală şi deopotrivă o eroare în cunoaştere.
Există însă, împotriva teoriei aristotelice,  şi un al treilea tip de om în context etic.  Ar fi cel care figurează la mijloc, între viaţa contemplativă şi cea practică. Îl putem identifica tocmai dacă privim acţiunile unui individ ca unele ce îi constituie persoana. Există un al treilea om, deoarece există şi posibilitatea de a refuza afilierea la unul din cele două tipuri de viaţă. Viaţa contemplativă se împacă greu cu peisajul practic în care oricărui individ îi este dat să trăiască, iar viaţa practică presupune o limitare inacceptabilă, am putea spune, în mod natural de neacceptat pentru cel care are conştiinţa că există valori intelectuale mai înalte (de pildă, aceasta ar fi şi senzaţia pe care ar avea-o un cititor empatic al tratatelor etice aristotelice).
La o primă privire, al treilea om va fi cel indiferent faţă de viaţa morală, de vreme ce nu face o alegere pentru nici una dintre variantele ei. La o a doua privire, el este cel care îşi configurează un ethos ce poate rivaliza cu teoriile ethice. Ethosul său, de mijloc, este greşit conceput dacă e luat ca unul în care viaţa se desfăşoară ambiguu între acţiuni morale practice şi desfătări intelectuale. Nu este, altfel spus, ethosul unui mecanic de locomotivă îndrăgostit de criticile kantiene. Mecanicul, tocmai pentru că este mecanic, va face iremediabil parte din categoria oamenilor care pot urma numai virtuţile practice. Şi numai în domeniul acestor virtuţi poate străluci în societate, posibil mai mult decât un kantian veritabil.
Situarea la mijloc presupune că un individ cunoaşte că virtuţile contemplative sunt superioare celor practice. De aceea, este greu de imaginat că el se va implica în obţinerea binelui practic, ştiind că este un bine la mâna a doua. Mai curând, el va acţiona practic pentru succesul acţiunilor însele şi în mod liber-discreţionar, nu pentru valoarea lor morală. Motiv pentru care este posibil, dar o posibilitate dată de împrejurările acţiunilor, nu de neutralitatea morală a activităţii sale practice, ca faptele sale să capete chiar şi un caracter imoral. De asemenea, este posibil ca recunoaşterea superiorităţii valorilor morale contemplative să îi consolideze neutralitatea morală în privinţa vieţii practice. De exemplu, poate prefera să îşi urmărească scopurile artistice şi intelectuale, iar simultan universul practic să se prăbuşească în jurul lui.
Aceeaşi situare ambiguă îl scuteşte pe al treilea om din contextul eticii de orice acuzaţie provenită de la adeptul unuia din cele două feluri de viaţă. Omul practic nu îi poate spune mare lucru, de vreme ce viaţa practică nu îi spune etic nimic celui de-al treilea om. La rândul lui, omul contemplativ nu îşi poate permite să critice apartenenţa parţială şi nonetică a acestuia la viaţa practică, pentru că şi el este desprins de aceasta. Iar pentru a critica participarea lui parţială la viaţa contemplativă, ar trebui să demonstreze, lucru imposibil cel puţin în lumea noastră, că valorile practice, cele mai multe din ele dobândite în viaţa socială, pot fi ignorate fără pierderi. Pierderi la nivelul condiţiei de fericire, pe care aristotelic şi non-aristotelic ar urmări-o toţi trei.