joi, 17 februarie 2011

A comunica ceva şi pe cineva


Înţelegerea comună a limbajului spune despre enunţuri că ele comunică ceva. În acelaşi fel şi cuvintele, cu deosebirea că ele nu se găsesc în actele de comunicare decât prinse în enunţuri. Deşi se spune că numai enunţurile de tip informativ comunică într-adevăr ceva, sau ceva care poate primi adevărul şi falsul ca valori de adevăr, în fapt, orice fel de enunţ, interogaţiile, exclamaţiile, ameninţările şi rugăminţile joacă un rol în comunicare.
            Comunicarea trebuie înţeleasă cu sensul ei primar de punere în comun a ceva, şi nu ca transmitere a ceva, caz în care am fi trimişi imediat la ideea că enunţurile sunt mijloace de transmitere a unor idei, opinii, etc. Punerea în comun se realizează pro-poziţional. Adică, rezultatul final al comunicării, posibilitatea ca mai mulţi să aibă acces la vorbele emise, este oferită de disponibilitatea indivizilor de a pune vorbele înaintea lor.
            Un aspect lesne trecut cu vederea este acela că vorbitorul este el însuşi pro-poziţional. Prin vorbire, el se livrează aceleiaşi accesibilităţi comune pe care o prezintă şi vorbele lui. În practica comunicării, pro-poziţionalitatea vorbitorului are consecinţe asupra modului în care sunt receptate enunţurile sale. Prezenţa sa introduce un implicit cunatificator existenţial afirmativ, un „există cel puţin un”. Există cel puţin un individ care vorbeşte şi, de aceea, vorbele lui vor fi, de asemenea, receptate ca nişte afirmaţii, chiar dacă ele sunt întrebări, rugăminţi, sau ameninţări. Mai mult, dată fiind confuzia dintre afirmaţie şi adevăr în aceeaşi practică a comunicării, toate enunţurile logic lipsite de valoare de adevăr vor fi preluate ca adevărate.
            Adevărul acestora nu va fi unul al corespondenţei, ci al unei coerenţe slabe. Orice fel de enunţ este receptat ca parte de alăturat altor enunţuri pentru constituirea unui discurs fie despre obiectele la care se referă enunţul originar, fie despre vorbitorul însuşi. Aceeaşi alăturare de care vorbea David Hume în numele unui common sense, opunând-o cauzalităţii. Într-adevăr, receptarea comună a enunţurilor şi folosirea lor în ansamblul unor discursuri nu urmează o structură cauzală. Luând exemplul unui enunţ interogativ banal, întrebarea „Cât este ceasul?”, partenerul de comunicare nu o va judeca drept un efect al nevoii întrebătorului de a ajunge la timp la o întâlnire. Cel mai probabil fără să desfăşoare un discurs verbal, el va alătura întrebarea unui set de propoziţii despre aspectul întrebătorului, despre faptul că nu posedă un ceas, etc.
            Pentru că nu există niciodată suficiente date despre obiectele la care se referă propoziţiile, ori pentru că cercetarea lor presupune o durată îndelungată, nespecifică ritmului mai degrabă alert  al comunicării, alăturarea rareori vizează obiectele. Ea este operată cel mai des în privinţa vorbitorului şi a caracteristicilor lui pe care le expune vorbind. În acest fel, alăturarea de enunţuri va fi determinată de personalitatea vorbitorului şi de felul în care ne raportăm faţă de acesta.  În grade variate, ne găsim în situaţia în care enunţurile nu comunică ceva, ci pe cineva, fiind acceptate în funcţie de sensurile la care contribuie deopotrivă vorbitorul şi vorbele sale. Dacă vorbitorul se impune pozitiv, vorbele sale vor fi primar conotate ca adevărate.
            Mai mult, în cazurile în care vorbitorul ne este cunoscut şi reuşim în orice moment să formăm seturi de propoziţii descriptive despre el, enunţurile lui se vor pierde printre respectivele propoziţii. Enunţurile emise cu funcţia de a modifica o stare de fapt, precum ameninţările şi rugăminţile, vor trece ca simple enunţuri informative şi nu vor produce efectele scontate. Lucru bine ştiut de profetul din patria sa. Şi, pentru că astfel de enunţuri sunt deseori mijloacele prin care vorbitorul opererează modificări ale existenţei sale, imposibil de reperat prin cunoaşterea prealabilă a setului de propoziţii descriptive despre el, laolaltă cu semnificaţia enunţurilor se omite şi vorbitorul însuşi.