sâmbătă, 19 februarie 2011

Despre geografia corpului


În înţelegere kantiană, spaţiul este simţul extern. Trivializând, spaţiul este în noi, nu în afara noastră, astfel încât să ne poată conţine. O demonstraţie riguroasă împotriva acestei idei va ajunge să îi dea dreptate în anumite privinţe, cel puţin pentru că spaţiul şi măsurătorile lui ne aparţin cu certitudine. Dar, este suficientă drept critică şi invocarea existenţei unei simple întrebări: „unde?”. Pentru că ea vine din zona unde realitatea este brută, în sine, lucru limpede din faptul că întrebarea, wittgeinstenian, poate fi înlocuită cu un gest. Şi, în varianta întrebării sau gestului, ea trimite cu certitudine în afara noastră.
Este adevărat, nu ştim cum este în afara noastră şi nici cum ar arăta un spaţiu simplu, fără să îl conotăm cu obiecte sau, în varianta lui Heidegger, cu nişte conotaţii existenţiale prin care ni se livrează obiectele. Nu mai puţin, aceeaşi întrebare „unde?” ne spune mai mult decât faptul că ne scoate în afara noastră.  Deşi răspundem la întrebarea „unde?” prin indicarea unui loc static, ea presupune mobilitate. „Unde?” presupune întotdeauna un „de unde?”, un „încotro?”, nu o relaţie statică de corespondenţă între locul actual şi cel vizat. Chiar şi localizarea pe hartă este dinamică.
Suita de întrebări ce ne orientează în afara noastră cere o explicaţie, pentru că nu pare să exprime numai exterioritatea, ci şi familiaritatea cu ea, uşor de asimilat „simţului” de care vorbeşte Kant. Aflarea sursei familiarităţii este mai relevantă pentru noi decât geneza raportării spaţiale. Pentru că în ceea ce este familiar încă ne mişcăm, pe când geneza este cu adevărat geneză când, aflându-se anterior existenţei sau conştiinţei noastre, nu ne-o mai putem aminti.
Iar sursa familiarităţii cu spaţialitatea dinamică este corpul nostru. Corpul nostru, al fiecărui individ în parte, nu corpul uman. Pe el îl vedem şi simţim în toate extensiile lui mobile, pentru că îi suntem toate aceste extensii. Cele mai înalte contemplaţii ale gândirii sunt şi ale corpului deopotrivă, chiar dacă participă prin staticitate, prin respiraţia sacadată ce se opune înaintării line a gândurilor, prin senzaţia de foame sau prin oboseală. Contemplaţia înaltă îşi capătă identitatea laolaltă cu toate opoziţiile unor manifestări fizice ce sunt numite josnice numai din eroarea de a închipui iluzoriu o altă spaţialitate mai propice contemplaţiei.
Spaţiul lui „unde?” şi al celorlalte întrebări nu este un cadru gol umplut cu obiecte. Mai degrabă, diversele obiecte sunt spaţiul. Iarăşi, corpul ne familiarizează şi cu acest gen de spaţialitate plină şi multiplă. Fără să fie nevoie de cunoştinţe medicale, durerile, senzaţiile de orice fel, ne obişnuiesc cu gândul că orice loc din corpul nostru este ocupat de ceva din interior. O minimă incursiune medicală în corp confirmă presentimentele. Ea aduce la lumină o geografie completă şi plină. Nu este ridicol faptul că medicina antică vedea deseori dispunerea şi alcătuirea părţilor corpului, precum şi funcţionalitatea sa ca o replică mai mică a geografiei mari. Folosind alţi termeni, similar se întâmplă şi în medicina actuală.
Şi apare prin corp o spaţialitate mai folositoare gândirii decât simţul extern. Pentru că suntem mai stăpâni pe geografia corpului, câtă vreme ea se lasă gândită şi spaţializează gândurile ce nu se pretind înalte.