miercuri, 2 februarie 2011

Despre necesitate şi providenţă în lumea proprie

Ideea filozofică ca întregul realităţii să fie conceput ca reunire a unor particule sau elemente indivizibile (numite atomi sau nu) şi-a găsit implicaţia metafizică cea mai adecvată ulterior apariţiei ei. Democrit este cel care derivă din atomizare lipsa necesităţii şi a providenţei în cosmos. Urmat cu obiecţii de Epicur, mai puţin dispus să renunţe la necesitate.
Îndreptăţirea ideii la nivelul unei receptări imediate este dată de persistenţa opusului ei în conceperea obişnuită a lucrurilor. Lucrurile sunt luate ca lucruri în măsura în care apar ca întreguri. Definiţia unui lucru nu rezistă decât atât timp  cât nu permite ca lucrul să fie înghiţit de gen sau să se diminueze ca diferenţă specifică. Mai aproape, ne concepem ca întreguri. Totuşi, o concepere a sinelui permanent ameninţată de risipirea în părţi. Nici privirea în oglindă nu ajunge la formarea unei imagini de sine decât ca un proces de orientare a ochilor împrejurul şi dincolo de părţile separate. Nicidecum fotografic. La fel, definirea este, pentru un lucru individual sau pentru o clasă de lucruri, mijlocul de a opri risipirea în vastitatea genului sau în puţinătatea diferenţei specifice. Vezi unitatea definiţiei aristotelice.
Aşadar, persistenţa în conceperea întregurilor este, prin caracterul ei procesual, de efort pentru menţinerea lor, mărturie a existenţei fragmentare a lucrurilor şi a sinelui. Ca o condiţie diferită de cea obişnuită, fragmentarizarea poate fi socotită ca o imagine a metafizicului, un „dincolo de natură” mai adecvat să fie gândit ca un dincolo de naturalul în care ni se livrează natura.  Un metafizic care ar urma să opereze asupra felului nostru de a vedea lucrurile, dacă vrem, sub forma ameninţării că acest fel este oricând posibil să se destrame în indefinitul şi infinitul risipirii întregurilor. Posibil, fiindcă ni se înfăţişează ca lipsă a necesităţii sau providenţei. Sau, necesitatea lui este tocmai constrângerea ameninţării.
În pofida lui „eu gândesc” kantian, pentru ca un principiu al sintezei sau al formării întregurilor să fie necesar, el trebuie să se impună prin forţa necesităţii. Forţă, cunoaştem din contextul războiului, care sporeşte odată cu numărul, dar şi odată cu armele folosite. Fragmentarizarea este multiplicată în toate lucrurile, a căror posibilă atomizare nu este cunoscută numai de ştiinţă, iar puterea armelor ei este permanent resimţită pe parcursul încercării de concepere a sinelui ca întreg. Când pericolul destrămării este resimţit chiar şi odată cu simpla şi intima privire în oglindă, armele fragmentarizării trebuie să fie, de bună seamă, puternice.
De asemenea, amploarea fragmentarizării poate fi sesizată prin faptul că ea transmite felului în care concepem lucrurile şi pe noi ca întreguri cele două atribute ale necesităţii şi providenţei, refuzate de ea. La fel ca la Epicur, căderea unui atom dintr-o presupusă ordine legică naturală determină apariţia lumilor. Eliminând ordinea şi presupunând că există numai cădere, lumile ar fi obligate să apară pentru oricine confruntat întotdeauna cu fragmentarizarea. În acest caz, lumile nu ar fi construcţii aparente sau fenomenale.  Ele sunt întemeiate, în modalitatea opoziţiei, de felul fragmentar de a fi al lucrurilor.
Într-o lume proprie, fragmentaritatea poate fi privită diferit. Ca risipire şi ameninţare, este privită cu tristeţe. Tot ea, ca expansiune şi promisiune că destrămarea are un capăt în atomizare, este privită cu fericire. Şi, wittgensteinian, lumea celui fericit este diferită de lumea celui trist. Însă amândouă sunt secundare în raport cu acea privire a fragmentarizării capabilă să consolideze întregul unei lumi. În ultimul caz, se măsoară capacitatea de asumare a necesităţii şi providenţei asupra propriei lumi.
Nici necesitatea, nici providenţa nu trebuie să împrumute ceva din metafizicul străin fragmentarităţii. Necesitatea în lumea proprie nu trebuie să ia forma unei constrângeri de a acţiona în aşa fel încât fragmentaritatea inerentă lucrurilor să fie privită ca o unitate. Nicidecum iluzia dominării mulţimii de lucruri disparate şi în proces de atomizare. Fragmentaritatea trebuie recunoscută şi păstrată, însă ca una ce este proprie. Ea trebuie aşezată în lumea proprie, până se poate afla că risipirea este jocul la care participăm întotdeauna, nu o forţă ce ne ameninţă lumea.
Deopotrivă, providenţa în lumea proprie nu este o pre-gândire a existenţei noastre care să poată lua forma unei prudenţe morale sau a unui plan de viaţă. Din ideea de providenţă este de reţinut atributul ei de a fi privirea sau gândirea proprie cuiva imposibil să fie deturnat de la sine de obiectele privite şi gândite, chiar dacă ele îl conţin. Iar tocmai acest lucru se cere unei lumi pentru a fi proprii.