sâmbătă, 5 februarie 2011

Dublul



Un individ, deşi pare cel mai uşor lucru de cunoscut, este, la nivelul cunoaşterii lui,  derivat din cunoştinţe generale. A deriva un lucru din altul este un ocol de la lucrul dat iniţial. Ocol care, în cazul cunoaşterii unui individ uman, ia forma investigării celorlalţi. Investigaţie asumat  contradictorie. Nu este posibil ca un individ să fie în acelaşi timp şi sub acelaşi raport el şi non-el. Mai mult, în nici un timp şi sub nici un raport, nu este posibil ca un individ să nu fie acel individ. Nu numai că s-ar ajunge la problema variaţiei eurilor în timp sau în funcţie de context, ci şi pentru că individului uman nu i se poate predica niciodată o simplitate atomară, deposedată de timpuri şi raportări contextuale.
Eficienţa derivării va depinde de micşorarea ariei de generalitate a realităţii din care este derivat individul. Cea mai eficientă va fi generalitatea cu un termen în plus peste individual, dublul. Deşi, pentru construirea dublului, este necesar a se lua părţi din alţii, acuitatea procesului de selecţie poate face ca dublul să se instituie ca o imagine. De altminteri, acuitatea cea mai mare se atinge când imaginea este compusă din imagini. Imaginile altora despre individul respectiv. Menţinându-se la a fi o derivare, cunoaşterea individului prin dublu  nu se poate instiui într-un raport conjunctiv cu individul. Imaginea-dublu nu poate fi la fel de adevărată pe cât este individul, chiar şi atunci când acesta nu se concepe cognitiv.
            De asemenea, imaginea este întotdeauna răsturnată în raport cu direcţia existenţei umane, una de înaintare în viitor. Construcţia unei imagini, chiar dacă are în faţă un lucru prezent, îl trage pe acesta în trecut. Pictural, primele schiţe sau pete de culoare dintr-un portret, fac ca orice adaos determinat de modelul prezent în faţa ochilor să fie adus în trecutul începuturilor picturii. Prezentul răzbate doar în actul de a picta şi este propriu pictorului, nu obiectului pictat. La fel, creatorul unui dublu nu se va putea raporta decât la trecutul individului dublat, iar prezentul îi rămâne propriu.
            Credibilitatea imaginii-dublu depinde de voinţa individului dublat de a trăi în prezentul celui care îi constituie imaginea. Voinţele slabe pot fi forţate să trăiască în acel prezent. Luate distinct, partile omului sunt departe de a oferi completitudinea. Completitudinea este atinsă numai prin îmbinarea părţilor. Exemplu de incompletitudine, vederea poate cuprinde alte obiecte, dar nu se poate cuprinde pe sine. De aceea, tentaţia de a privi în oglindă, chiar dacă ştii că ochii pe care ţi-i vezi sunt ochi, nu vedere. Voinţa de a trăi în prezentul altuia se justifică în acelaşi chip. Prin coprezenţă, este posibil şi ca prezentul aceluia să devină prezentul tău, însă numai în măsura în care imaginea-dublu este construită pentru tine, nu cu scopul ca tu să devii cunoscut de către creatorul imaginii tale sau cu scopul de a livra această imagine altora.