marți, 15 februarie 2011

„Dumnezeu este iubire” şi „Validitatea este lirică”



Validitatea lirică este invocată de Kierkegaard pentru adevărul propoziţiei „Dumnezeu este iubire”. Bineînţeles, opusă validităţii logice. Odată proclamată si asumată, validitatea lirică face inutilă confruntarea ei cu validitatea logică. Chiar mai mult decât atât, se bucură de o existenţă incontestabilă. Nu numai Kierkegaard este cel pentru care lirismul dă dreptul şi curajul de a susţine varii afirmaţii departe de a primi acceptul comun.
În logică, validitatea operaţiunilor logice este atestată de funcţionalitatea sistemului ce le integrează. În câmpul lirismului, validitatea poate fi şi ea atestată de un sistem, posibil chiar mai riguros decât cel logic, unul alcătuit din opinii, credinţe, trăiri, fapte, etc. Dacă al doilea tip de sistem este judecat drept unul subiectiv, atunci la fel de subiectiv poate fi şi actul prin care un individ alege să gândească în interiorul unui sistem logic obiectiv. Şi, în locul asentimentului general implicat de obiectivitate, subiectivitatea lirică poate invoca faptul că indivizii, odată ce se smulg din generalitatea mulţimii care emite judecăţi obiective, îşi pot da asentimentul şi pentru propoziţiile livrate liric.
Confruntarea validităţii lirice este mai degrabă posibilă prin observarea tentaţiei sale de a împrumuta trăsăturile validităţii logice. În cazul afirmaţiei că „Dumnezeu este iubire”, tentaţia merge departe, până la năruirea lirismului. Pentru că, propoziţia apare ca un enunţ izolat, cum pot sta judecăţile integrabile operaţiunilor de raţionare logică, dar nu şi efuziunile lirice, cărora, prin faptul că recurg la resursele unui eu anume, trebuie să fie o înlănţuire constrângătoare de propoziţii, pe măsura succesiunii fără întrerupere a momentelor ce îi compun existenţa. Din acest punct de vedere, lirismul psalmilor biblici este superior, câtă vreme sensurile propoziţiilor sunt deseori dublate în perechi de versuri şi sunt toate părţi nedetaşabile ale unuia şi aceluiaşi cântec.
Cu siguranţă, şi enunţul lui Kierkegaard este parte a unei expuneri mai largi, mare parte din ea necesar a fi validată liric. Însă, împotriva unei atare validităţi stă în continuare faptul că „sistemul” nu îşi aparţine în totalitate. Ne putem întreba în ce măsură liricitatea unui demers se sprijină, în fond, pe mijloacele de exprimare ale unuia logic-obiectiv.  În cazul de faţă, „Dumnezeu este iubire” capătă forţă prin asemănarea sa cu o orice altă propoziţie verificabilă obiectiv. De pildă, asemănătoare cu „Cerul este albastru”, „Mărul este roşu”, ori cu propoziţia „Dumnezeu a murit”. Iar din asemănare rezultă şi faptul că astfel de propoziţii sunt substituibile, în măsura în care şi ele pot deveni temeiuri ale lirismului şi pot fi certificate prin validitate lirică. Este uşor de imaginat un lirism poetic cauzat de „Cerul este albastru”, fie el şi unul de proastă calitate, un lirism al nimicurilor şi truismelor declanşat de propoziţia despre măr, ori un lirism al supraumanului implicat de constatarea morţii lui Dumnezeu.
Mai mult, o propoziţie de genul „Dumnezeu este iubire” se opune lirismului prin faptul că invocă un fapt contrar autonomiei eului. Dacă validitatea lirică depinde de preeminenţa eului, Dumnezeu, subiectul propoziţiei, pare să îl depăşească şi să i se opună. E adevărat, tensiunea opoziţiei adaugă lirismului valenţe tragice şi tensiune. Însă, dacă luăm în seamă faptul că fuga de validitatea logică este motivată de speranţa că omul se poate elibera de constrângerile raţionalităţii, tensiunea admiterii lirice a unui Dumnezeu care este iubire înşală aşteptările. Mai ales că iubirea divină este în contradicţie cu multele situaţii de viaţă ce ni se par mai curând manifestări ale dispreţului, mâniei, sau ale indiferenţei zeilor. Or, pragmatismul sofistic al lui Protagora, la rându-i un alt soi de oponent al obiectivităţii, spune că nu merită irosirea vieţii cu tensiunea şi tragismul cercetării existenţei zeilor.