duminică, 6 februarie 2011

I. Despre tristeţe. Cum că ea nu este un sentiment şi că nu este iubită de zei



Definirea tristeţii ca sentiment nu spune nimic despre ea, pentru că apare inclusă într-un gen al pathos-ului. Iar orice pathos, dacă vrem patimă, s-ar afla în dependenţă faţă de nişte evenimente sau lucruri exterioare. Sunt puţine lucrurile din exterior capabile să provoace tristeţe oricăruia le întâlneşte. Chiar şi cazurile de suferinţă extremă pot provoca deseori un substitut al tristeţii, un oftat, o simplă suscitare a atenţiei, sau o retragere în habitudini neafectabile de nimic din afară, uneori cu posibila interpretare a lor ca unele fericit privilegiate de asocierea cu un caz de suferinţă. Tristeţea este, totuşi, mai mult decât atât. O ştim cel puţin din faptul că formele de substituire menţionate anterior nu îi sunt proprii numai ei; la fel de bine, ele pot fi puse în legătură cu alte cazuri decât cele de suferinţă.
Tristeţea nu este, aşadar, doar afectare sau pathos. Este pathos, cât timp se află în relaţie  cu ceea ce se petrece, dar este şi activitate sub aspectul puterii ei de a configura un fel de a fi al omului trist. Greceşte, este sau en-ergeia ca dispunere a omului într-o activitate, sau drastike drept cauză a unor fapte. Cum felul de a fi al unui om este alcătuit dintr-o serie de fapte, pare mai adecvat al doilea termen grec. Însă aceste fapte nu pot fi confundate cu nişte acţiuni precis determinabile în spaţiu şi timp. Singura acţiune precisă a tristeţii nu poate constitui felul de a fi al unui om, ci îl strămută de la a fi. Nu mai puţin, o asemenea acţiune ce pune în joc a fi-ul unui om spune ceva despre valoarea de viaţă şi de moarte a tristeţii.
O cale de înţelegere a tristeţii ca activitate este cercetarea limitei a fi-ului uman.  Grădina Edenului ca loc unde nu va fi fost posibilă tristeţea este străjuită de fiinţe divine. Zeii greci sunt veşnic fericiţi. Tristeţea este păcat pentru viaţa ascetică. Viaţă în care omului i se cere să adopte un a fi divin. Este socotită păcat, cunoscându-se că tristeţea este capabilă să se opună, ca parte esenţială a lumii umane, întregii lumi divine a zeului fericit. De aceea, singura formă de tristeţe admisă în viaţa ascetică este căinţa pentru tot ce este uman în gânduri şi în corp. Cu siguranţă, un om trist este mai departe de zeu şi mai mult împotriva lui decât poate spera să fie un ateu fericit.
Cum poate tristeţea să fie o parte esenţială a lumii umane? Dacă o numim „lume”, ea nu poate fi judecată prin delimitarea unei esenţe definibile. Lumea nu se defineşte, se descrie. Iar lumea umană este numele sub care cad lumile proprii ale indivizilor umani, în şi mai mare măsură ostile definirii. Aşadar, esenţa lumii umane nu este definibilă printr-un set de trăsături primare cărora să li se adauge atribute pe măsura înaintării în viaţă. Esenţialul în legătură cu o lume proprie ar trebui să fie judecat, numai parţial apropiat de înţelesul esenţei definibile, ca acea parte a lumii capabilă să facă posibilă prin intermediul ei înţelegerea asamblării celorlalte părţi.
De aici şi primejdia tristeţii pentru viaţa ascetică. Tristeţea este păcat, hamartia – ratare a ţintei, pentru că poate determina omul să renunţe la căutarea idealului de  a ajunge ca zeul fericit. Căutare care constă tocmai în asamblarea părţilor vieţii folosindu-se înţelesuri presupus divine. Chiar şi cu riscul pierderii vieţii, risc asumat prin idealul mortificării. Şi ea o modalitate de a da înţeles asamblării părţilor ce alcătuiesc lumea proprie, fericirea nu era socotită ca păcat decât atunci când, consumată în afara divinului, lua aspectul indiferenţei. Probabil se socotea că, scuturat din indiferenţă, fericitul şi-ar putea schimba uşor fericirea de om într-una de zeu. În schimb, era mult mai greu de înfăptuit convertirea tristeţii de om în fericire de zeu.