sâmbătă, 12 februarie 2011

Iertarea, verbală



Luată în contextele relaţiilor dintre oameni, iertarea are drept cauză o greşeală produsă de un individ faţă de ceilalţi. Greşeala este neconcordanţa cu aşteptările generale sau comiterea unei fapte în dezacord cu faptele general acceptate. Raportându-le la aceleaşi relaţii, care sunt întotdeauna susţinute de o serie de activităţi şi gânduri comune, greşeala unuia faţă de ceilalţi nu este niciodată un act care să pună la îndoială relaţia existentă între el şi acele persoane. Tocmai seria respectivă este afectată şi, cum relaţiile dintre oameni acumulează seturi de fapte din trecut şi prezent, afectarea unui set din trecut nu poate fi niciodată reparată, ci doar omisă. De aceea, cel care cere iertare din partea altora ar urma să vrea, de fapt, includerea lui într-un nou set de fapte. Nu repararea setului trecut, imposibilă de vreme ce este unul acum absent şi nici repararea unei relaţii cu persoanele afectate, niciodată abandonată prin însuşi faptul că el li se adresează cerându-le iertare.
Totuşi, iertare se cere pentru o greşeală comisă în trecut cu gândul că trecutul însuşi va fi restabilit şi, uneori, se cere pentru obţinerea unui acord din partea celolalţi fără să mai urmeze un nou set de fapte comune. Fenomen explicabil prin faptul că iertarea suferă o metamorfoză. De la condiţia de efect al unei fapte, trece la aceea de cauză a unei activităţi lingvistice. Iertarea cerută este un enunţ care urmăreşte să provoace emiterea altuia de confirmare. Odată cu verbalizarea iertării, se verbalizează şi greşeala comisă. Ea devine un subiect al discuţiilor justificative, al explicării, apoi al iertării şi al primirii sau refuzării verbale a acesteia.
Reverberaţiile emoţionale ale discordanţei cauzate de greşeală sunt similare sesizării unei contradicţii în discurs. Din contradicţie poate fi derivat orice şi tot ea îl pune pe cel care o comite în imposibilitatea de a-şi continua discursul. Greşind, individul se găseşte înaintea posibilităţii deseori nedorite de a putea face orice şi în imposibilitatea de a continua existenţa alături de ceilalţi în setul de fapte perturbat. Nimic din toate acestea nu mai rămâne în enunţul de a cere iertare: subordonarea implicită faţă de ceilalţi este în acelaşi timp accesul adesea dorit la o stare în care vinovatul găseşte paradoxala, dar liniştitoarea libertate de a face ceea ce spun alţii, apoi, contrar discontinuităţii relaţiilor cu ceilalţi, acelaşi individ ocupă o poziţie dominantă în continuitatea discursului ori a dialogului de a cere iertare.
Fără să fie prescriptibilă unor relaţii umane preeminent constituite lingvistic, cererea non-lingvistică a iertării ar putea lua forma unei persistenţe în greşeala comisă. Aceasta, în sensul în care recunoaşterea ei de către cel ce a greşit este şi recunoaşterea aspectelor proprii care îl fac incompatibil cu includerea în seturile de fapte şi gânduri cărora le aparţinea alături de alţi oameni. În urma unei asemenea re- sau cunoaşteri de sine,  mult diferită faţă de uşurinţa verbalizării iertării, se nasc deciziile de retragere din seturile de fapte şi gânduri comune. Sau, în variantă ascetică, se nasc retragerile din lume, cerutul iertării căpătând, prin invocarea divinului, o nuanţă cosmică şi mai puţin verbală.