luni, 7 februarie 2011

II. Despre tristeţe – Cum că omul trist ştie să râdă



Părţile vieţii sunt date. Voinţa unui om de a-şi însuşi unele părţi şi de a le elimina pe altele înseamnă prea puţin, pentru că, trăirea lor se face prin angajarea unor elemente care nu ţin de voinţa lui. Viaţa voită a lui Don Juan: femeile nu sunt produsul voinţei lui, trăirile fizice sunt, ca unele fizice, înscrise într-o fizică care depăşeşte orice de felul voinţei, înseşi cuvintele de dragoste nu sunt voite, ci este vorba doar despre folosirea unor cuvinte date spre folosire, ba chiar şi gândurile sunt inspirate de felurile nevoite în care se gândeşte în dragoste; este viaţa lui doar pentru că el le aşază pe toate în felul său propriu de a fi. Recunoaştem mai uşor că vieţile animalelor sunt nevoite, tot ceea ce pare să fie în animal de genul voinţei este explicat prin mecanisme biologice şi de mediu.
Gândită în termeni de ordine, cosmos, o lume nu este lume prin includerea sau îngrămădirea lucrurilor şi faptelor, ci prin legăturile stabilite între ele. În privinţa unei lumi proprii, din perspectiva celui ce deţine lumea, legăturile pot fi slabe sau puternice. În viaţa lui Don Juan, legăturile căpătau putere prin felul lor unic de a fi legături erotice, la fel cum legăturile din viaţa lui Socrate, prin caracterul lor unic de a fi gânduri filozofice. Lui Socrate nu par să i se dea faptul de a fi judecat, de a fi luat în râs şi condamnat la moarte, ci i se dau gânduri despre toate acestea.
Din perspectiva raportării la lucruri şi fapte, din nou, pot fi legături puternice şi slabe. Legăturile puternice sunt cele care nu se depărtează de părţile vieţii. Omul fericit este fericit pentru viaţa lui, adică stă în preajma părţilor vieţii sale, ţinând ca ele să se unească şi să-şi urmeze unele altora fără întreruperi. Poate aceasta va fi însemnând „a-ţi trăi viaţa din plin”. Vorbă îndreptăţită fără „a-ţi”, pentru că situarea în preajma lucrurilor îl face pe omul fericit să nu-şi fie „din plin” stăpân asupra părţilor vieţii. El este fericit din cauza a ceva sau pentru ceva. Ordinea proprie unei lumi cere mai mult, ca ea să aibă contururi precise care să o înconjoare, lucru la care se ajunge printr-o depărtare de fapte şi lucruri. Depărtare posibilă când legăturile dintre ele sunt slabe.
Omul trist leagă părţile vieţii sale admiţând că există zone de vid între ele. Deşi întodeauna pline, faptele şi lucrurile îngăduie aceste zone de vid: iubirile lui Don Juan se pierd fatalmente, oamenii cu care ne împărţim vieţile dispar, lucrurile şi faptele, prin chiar îngrămădirea lor, lasă se se întrevadă că sunt substituibile şi, mai departe, prin aceasta, că fiecare este un gol pe lângă identitatea plină reclamată de lucrul învecinat. Aşadar, confruntându-se cu vidul, omul trist nu poate fi trist pentru ceva. El este trist pentru sine.
Totuşi, retragerea dintre lucruri a omului trist nu poate fi o retragere în sine, câtă vreme, ceea ce numim sine este o lume, a sa. Este o retragere la limitele lumii sale, înconjurând-o şi făcând-o a sa. O înconjoară, pentru că oriunde se află printre cele care se petrec în lumea sa, găseşte că totul îl priveşte, totul fiind în aşteptarea de a primi un sens din partea lui. Tristeţea reflecţiei. Sau sporirea înţelepciunii laolaltă cu sporirea suferinţei. Mai mult decât o poate face omul fericit, faptele şi lucrurile din lumea sa îi devin proprii, până la a părea că nu numai legăturile dintre ele, ba chiar şi ele însele îi stau în putere.
Vidul legăturilor nu poate constitui, fiind lispit de fiinţă, un fel de a fi. Iar omul trist are un fel determinat de a fi. De aceea, el admite şi, în acelaşi timp, respinge vidul. Îl respinge pornind de la sine, motiv pentru care acţiunea lui asupra faptelor şi lucrurilor este una violentă, împotrivindu-se calităţii lor esenţiale de a rămâne în sine. Când el apropie părţile vieţii sale împotriva vidului văzut al legăturilor dintre ele, o face prin fapte a căror violenţă le face greu de recunoscut printre faptele în mod obişnuit clasificate printre cele de tristeţe. El nu oftează, ci scuipă foc pentru a arde ceea ce îi stă împotrivă ca nefiind al său (tristeţea însinguraţilor balauri care scuipă foc). Este departe de a acorda atenţie cazurilor de suferinţă, ele doar îl întăresc în convingerea de a  asambla cu goluri faptele şi lucrurile, sporindu-i atenţia faţă de sine (pus în faţa cazurilor de suferinţă, Sidharta se trezeşte, finalmente, pentru sine). Deopotrivă, în atenţia faţă de sine, cazurile de suferinţă au puţine şanse să se piardă, câtă vreme pierderea lor în tumultul faptului divers se petrece când habitudinile distrag de la atenţia faţă de sine. În numele tristeţii, omul se situează împotriva acestor habitudini, multe din ele socotite morale ori de bun simţ. Prin însingurare, se împotriveşte uneori şi habitudinii vieţii colective. Faţă de tânguirile omului îngenunchiat în faţa zeilor, omul trist lasă să se audă, prin toate acestea, un hohot de râs.