joi, 3 februarie 2011

Iubire şi separaţie






Empedocle stabileşte ca două principii ale universului Philia şi Neikos. Primul, Iubirea, uneşte, al doilea, Cearta, separă. Originar, cele patru elemente – focul, aerul, pământul şi apa - se vor fi găsit unite într-o sferă a Iubirii, apoi ele sunt despărţite prin ceartă. Limbajul folosit de Empedocle aduce mai degrabă a discurs comun despre relaţiile omeneşti decât a discurs cosmologic. Cu atât mai puţin a discurs dualist de tip maniheic. Cearta-Neikos, derivă din neikeo, termen folosit mai degrabă ca  manifestare a  pornirii războinice, nu ca termen care să exprime ura constituivă anihilării duşmanului în luptă. De aceea, Neikos nu este un duşman propriu-zis al Philiei şi nu se poate institui, deci, ca parte a unei relaţii dualiste. Are mai puţină putere decât un principiu dualist al răului, deoarece poate doar să strămute elementele diferite unele faţă de altele, chiar dacă se găsesc unite de iubire într-o sferă. Contrar, miturile maniheice prezentau separaţia în Bine prin naşterea unor fiinţe independente ca o consecinţă directă a asaltului Răului. În Iubire, o sferă parmenidian perfectă. Deopotrivă, Neikos nu joacă un rol autentic creator, cum nu o face nici Philia. Amândouă operează printre cele patru elemente incapabile să se unească sau să se despartă unele de altele prin ele însele. Elementele, şi ele principii.
            Îmi propun să explic legitimitatea limbajului folosit de Empedocle pentru  propunerea unei viziuni despre lume, în pofida apropierii acestuia de limbajul comun şi nu de unul adecvat unei ştiinţe despre natură. Pentru aceasta, propun mai întâi ca iubirea şi cearta, traduceri pentru Philia şi Neikos, să fie privite dincolo de conotaţia lor psihologică. Pentru că, temeiurile cele mai solide ale acestora, raţiuni ce permit atestarea prezenţei sau absenţei lor, par să fie luate tocmai din afara psihologiei. Iubirea este înţeleasă ca o legătură realizată  între două persoane aflate, într-o manieră apropiată de caracterul elementelor empedocliene, în imposibilitatea de a se uni de la sine. Legăturile familiale prin descendenţă se petrec printr-o asemenea unire de la sine. Cum o arată, de pildă, Platon în Lysis, iubirea părinţilor nu ridică o problemă a raţiunilor ei de a fi, ci întâmpină dificultăţi numai formele ei de manifestare. Dar, tocmai pentru că este o unire de la sine, ea nu este iubire propriu-zisă, iar Platon o lasă deoparte în cercetarea socratică asupra philiei.
În schimb, erosul sau iubirea dintre îndrăgostiţi întâmpină dificultăţi în privinţa definirii ei, deşi ea îi este lui Platon şi oricăruia, cea mai evidentă formă de iubire. Ei îi scapă afinitatea naturală a legăturii familiale şi, de aceea, pare, să îi lipsească şi o natură proprie posibil a fi definită. Devierea cercetării erosului către cercetarea îndrăgostiţilor, deviere prezentă la Platon în Lysis, lasă şi ea să se întrevadă dificultatea definirii. Bineînţeles, definiţia iubirii nu este o condiţie sine qua non pentru a o înţelege, nici, evident, pentru a o trăi. Însă, imposibilitatea definirii atestă o alta, dificultatea de a vorbi cu sens despre iubire folosind un limbaj abstract. Aceasta, în condiţiile în care tocmai limbajul abstract este singurul prin care iubirea se poate prezenta ca un obiect vrednic de cercetare şi apreciere. Acest tip de limbaj hrăneşte retorica iubirii şi scuză relaţia dintre doi oameni de tot ceea ce pare să îi apropie într-un mod socotit josnic. Un enunţ descriptiv şi concret care să ocolească cuvântul „iubire”, de genul „x vrea să trăiască alături de y”, poate fi cu usurinţă judecat în aceiaşi termeni cu orice alt interes personal al lui „x” (de exemplu, „x vrea să folosească acea maşină”). „A trăi alături” este substituibil cu orice altă expresie care să denote „posesia a ceva”, câtă vreme acest „alături” nu trimite, evident, la o apropiere spaţială.
Dincolo de caracterul intenţional al iubirii, ea este judecabilă şi ca fapt sau, mai curând, ca o colecţie de fapte. Faptul, de orice tip, este o formă de unire a unor elemente disparate, fără ca acestea să mai fie recunoscute în separaţie. Faptul „el călătoreşte cu trenul” nu va mai fi recunoscut dacă părţile sale sunt luate distinct şi definite. Rezistenţa la această explicaţie oferită faptului derivă din conştiinţa că, pentru producerea faptului, au concurat acele lucruri luate separat. Este o rezistenţă a cunoaşterii comune, pentru că, în pofida unei logici propoziţionale, la întrebarea „Despre ce este vorba în enunţul el călătoreşte cu trenul?”, răspunsul va lua forma separării elementelor componente. Practica călătoriei, existenţa precedentă a călătorului, producerea trenului sunt şi ele fapte, a căror istorie împiedică acceptarea ideii că pot fi neglijate în explicaţie odată cu apariţia altui fapt. Dar, de aici nu rezultă că ele se cer definite separat pentru a conduce la înţelegerea faptului în care sunt implicate. Ele trebuie doar sesizate ca fapte capabile să conducă la fapte. Sub acest aspect,  ele capătă un caracter dual, sunt lucruri ce rămân în ele însele şi, în acelaşi timp, se lasă deschise legăturilor ca fapte ce conduc la fapte. Dualitate necontradictorie. Un lucru nu se scindează din cauza faptului că este ceva şi este pentru ceva. Dualitatea pare contradictorie numai când, prinse în producerea unui fapt, se crede că lucrurile au o existenţă independentă ce nu poate fi trecută în plan secund, ca şi cum ar fi înzestrate cu o formă de existenţă precară sau cu un soi de inexistenţă în comparaţie cu aceea a faptului produs.
Aparenţa contradicţiei este cauzată de alunecarea firească a limbajului către abstract. Existenţa independentă a lucrurilor este susţinută pe baza convingerii că, de vreme ce fiecare din ele poartă un nume, acest nume poate primi o definiţie care să îl mute în domeniul abstracţiunilor. Împotriva unei asemenea alunecări ar trebui fie să se renunţe la limbaj, cu asumarea pierderii valorizării lucrurilor pentru înţelegerea umană preeminent lingvistică, fie să se folosească un limbaj capabil să restituie lucrurile ca separate, nu însă şi ca unele lesne de a fi concepute ca obiecte definibile. Renunţarea la limbaj este posibilă în artă, ea oferind o înţelegere artistică a lucrurilor separate. Pointilistic, lucrurile reprezentate se separă chiar în condiţiile în care petele de culoare par să le confunde, părţile lor – petele de culoare - sunt separate, înţelegerea tabloului întreg este, fără contradicţie,  unitară. Şi de aici adevărul în artă.
 Limbajul care pare să restituie lucrurilor caracterul lor separat este cel ştiinţific. Este posibil ca definiţiile date în ştiinţe pentru cunoaşterea concretului să nu fie receptate drept unele la fel de abstracte precum definiţiile logice sau lingvistice. Totuşi, limbajul ştiinţific rămâne afectat de obiecţia kantiană de impunere a unor structuri conceptuale asupra unor lucruri necunoscute ca separate. Obiecţie mereu prezentă din cauza limbajului folosit de omul de ştiinţă, chiar dacă este un limbaj unanim recunoscut ca viabil în comunitatea ştiinţifică, şi obiecţie mereu respinsă datorită eficienţei cunoaşterii concretului şi datorită coerenţei ştiinţifice.
Aceeaşi obiecţie kantiană, de data aceasta sub forma acuzaţiei de subiectivitate, se menţine şi împotriva unei iniţiative filozofice de a lua lucrurile ca separate prin admiterea materialităţii lor şi, simultan, drept unele ce scapă unei definiţii logice sau lingvistice. Pentru că ştiinţa nu reuşeşte să facă din limbajul ştiinţific unul al înţelegerii curente a lucrurilor nici măcar pentru omul de ştiinţă, ea se cere substituită de filozofie în conceperea lucrurilor ca separate. Filozofia va urma să renunţe la modul obişnuit de a vedea lucrurile ca unele abstracte, încercând  să vadă cum concretul sau materialitatea lor se poate livra înţelegerii. Din „el călătoreşte cu trenul”, „el” va fi persoana ce necesită o înţelegere a existenţei sale ca un fel propriu de a raporta la sine petrecerea unei serii de gânduri, fapte şi lucruri, „călătoria” este trecere dintr-un loc în altul prin străbaterea altor locuri şi lucruri, trenul este capătul unui drum de la ideea inginerului la produsul mecanic liber să se mişte în spaţiu. Legate prin faptul că toate pot fi concepute ca treceri, ele rămn separate ca treceri circumscrise fiecare unui domeniu concret aparte. Oricând este posibilă obiecţia că o asemenea interpretare a lucrurilor este una subiectivă şi că faptul călătoriei cu trenul este determinat de întâlnirea celor trei elemente luate în caracterul lor static, definiţional. Cu toate acestea, privirea subiectivă îşi poate revendica interpretarea prin faptul că numai aşa faptul devine înţeles, în vreme ce alăturarea întâmplătoare este un refuz implicit al înţelegerii sau mutarea lui în sfera unei pure întâmplări ce ar acţiona în afara lucrurilor propriu-zise, după caz, ca destin sau providenţă.
Când se aplică iubirii, o atare viziune filozofică are de căutat concretul lucrurilor separate implicate în seria de fapte de dragoste. Un fapt al iubirii nu este determinat de intenţia care îi stă la bază, posibil echivalabilă unui calcul raţional impersonal, precum cel prezent în discursul lui Lysias din Phaidros. Faptul iubirii se compune din orientarea comună a unor lucruri esenţialmente separate şi aşa sunt cele ce se sprijină pe materialitate. Actorii relaţiei de dragoste sunt separaţi vizibil prin corpurile lor, iar limitele corporalităţii proprii ţin deoparte tot ceea ce aparţine fiecăruia, gânduri, acţiuni, istorii, trăiri. În Banchetul, adaosul discursului lui Alcibiade, folosind retorica concretă a beţiei, aduce în scenă materialitatea necesară înţelegerii erosului. Corpul lui Socrate rămas separat de corpul lui Alcibiade în acelaşi pat exprimă necesitatea ca iubirea să se instituie numai atunci când lucrurile materiale separate, odată implicate într-un fapt de iubire, îşi vor fi găsit un sens comun. Pentru Socrate, în comun se putea ajunge numai prin strămutarea separaţiei în dimensiunea apropierii presupuse de pedagogia filozofică.
Experienţa erotică este poate singura care arată cum entităţi materiale separate precum corpurile ajung, totuşi, să se deschidă unul celuilalt prin adoptarea unui unic sens al iubirii. Mai departe de exigenţa socratică a erosului filozofic, iubirile apar mai puternice sau mai slabe în funcţie de numărul de lucruri, fapte şi acţiuni concrete cărora actorii lor le pot oferi un sens comun. Iubirea de bordel nu este slabă pentru că neagă un sens abstract, presupus măreţ, al iubirii, ci pentru că, singularizând sexualitatea, lasă deoparte o mulţime de alte elemente materiale ce compun existenţa actorilor iubirii. Deopotrivă, cunoscându-se că iubirea se produce prin conotarea comună a lucrurilor esenţialmente separate, încetarea iubirii prin separaţie nu se realizează prin apariţia opusului ei, ura. Separaţia este interioară iubirii. Se produce numai prin schimbarea unghiului de vedere, de la comunul elementelor separate la separaţia elementelor puse mai înainte în comun.
Cum aminteam la început, Empedocle poate fi acuzat că subordonează discursul fizic protoştiinţic unor concepte ale psihologiei omeneşti despre iubire şi ceartă sau separaţie. Dimpotrivă, acum ar apărea de acuzat mai curând înţelegerea comună a iubirii pe temeiuri psihologice. Temeiurile iubirii sunt elemente materiale la fel de seprate ca cele patru elemente ale naturii din filozofia lui Empedocle şi, la fel ca acestea, sunt asimilabile unor principii. Separaţia proprie elementelor materiale din faptele de dragoste este la fel de determinantă în producerea faptelor ca iubirea ce le poate lega şi precum cearta ce le restituie separaţiei lor originare.