sâmbătă, 26 februarie 2011

Monofonia tehnicii şi simfonia naturii

Zgomotul aparatelor tehnice ne este mai prezent decât cel produs de natură. Fără să fie un motiv de a deplânge condiţia omului modern ajuns în subordinea creaţiilor sale tehnice. Tocmai pentru că sunt ale sale, omul nu ar putea fi vreodata supus lor. Iar o asemenea apartenenţă este un temei pentru a căuta şi în folosirea tehnicii felul în care omul se foloseşte pe sine.

În ascultarea aparatelor, el nu le foloseste potrivit scopului acestora. Ele stau departe şi îl determină să se utilizeze monofonic. Pentru că zgomotele aparatelor nu se articulează simfonic, iar polifonic sunt omise. În mod obişnuit nu suntem monofonici, cuvintele, propoziţiile şi discursurile stau împotrivă, multplicându-se armonic sau dezarmonic. Gândurile şi trăirile pot fi şi ele considerate forme ale limbajului polifonic.

Monofonia, aşadar, ar fi mai presus sau mai prejos decât gândurile şi trăirile. Aşa cum se vorbeşte şi despre divinitate că ar fi inefabilă, localizată mai presus. Numai că, de data aceasta, monofonia nu este şi mai presus de fiinţă, mai mult ea se recunoaşte în obiectele tehnice a căror existenţă ar putea fi clasificată drept secundară, fiind una conferită de om. În om, monofonia este anticipată de tăcerea corpului, a materiei sau, îndreptăţit pentru unitatea omului, este o tăcere a unităţii sale.

 În zgomotul monofonic al tehnicii, unitatea omului se lasă exprimată într-un mod ininteligibil. Pentru că este o unitate ininteligibilă, dar cu virtutea de a scurta drumul unor căutări ale sinelui. Negândită, fără să fie obiect al trăirilor, însă existenţa ei este mai mare şi mai intimă decât cea pe care o poate revendica un zeu.

Dacă tehnica induce angoasă când este auzită, motivul este tocmai întâlnirea fonică cu ininteligibilul ce ne face unici. Dacă nu angoasă, cel puţin sentimentul de a fi copleşiţi, din nou de ceva din noi, apare în ascultarea muzicii. Simfoniile se sprijină pe modularea fonică a mişcării şi suflului uman, pe compunerea unei unităţi recuperate de la  sunetele disparate, dispuse spre a se lăsa auzite monofonic. Exemplu de recuperare: Bruckner, începutul simfoniei a patra.

La fel se întâmplă şi cu sunetele naturii, ele trebuie articulate unitar, lucru accesibil unui cunoscător al sunetelor. Unul ca acesta le poate aduce la o formă simfonică. Şi pentru că reuşeşte, tehnica apare ca înrudită naturii şi nu împotriva ei, atât timp cât le percepem potrivit sonorităţii. Înrudirea îi permite omului să facă trecerea de la unitatea sa corespondentă monofoniei tehnicii la capacitatea sa simfonică. Aceasta din urmă reprezintă trecerea de la unitatea existenţei proprii la unificarea existenţelor atât diferite de sine, cât şi părţi ale lumii sale.