joi, 10 februarie 2011

Oamenii mici


Într-o împărţire care permite abateri, există oameni mari, mici şi comuni. Abaterile sunt permise pentru că acelaşi om poate fi pe parcursul vieţii mare, mic şi comun. Includerea în una dintre categorii depinde mai mult de preponderenţa situării în una sau alta.
Nu putem lua drept criteriu al împărţirii judecata comună despre oameni, pentru că ea aparţine celei de-a treia categorii şi este chiar una din modalităţile ei manifeste de a greşi. Oamenii sunt mari, mici şi comuni în măsura în care exploatează mai mult, mai puţin ori în comun puterile umane. Bineînţeles, oamenii mari vor folosi în deosebi puterea minţii, oamenii mici ştiu că nu pot folosi amplu nici una din puteri, iar oamenii comuni nu se îndoiesc niciodată că pot folosi toate puterile din plin, de vreme ce insuficienţele unuia sunt compensate de insuficienţele de alt tip ale altora.
Gândind din perspectiva omului mare, cel puţin pentru corectitudinea în exercitarea inteligenţei sale, oamenii comuni sunt primii de ignorat, deoarece modul în care ei îşi arogă cunoaşterea este evident greşit. Ideile trebuie să fie ale cuiva, nu pot fi compozite, sau nu pot fi opinii comune în privinţa cărora nimeni nu se socoteşte responsabil să le justifice.
Acelaşi, omul mare, se găseşte în încurcătură când este vorba despre raportarea lui faţă de oamenii mici. Pentru că, tentat fiind să-i ignore ca pe oricare din oamenii comuni, este pus în situaţia de a constata că oamenii mici trăiesc deja un mod de viaţă al ignorării din partea celorlalţi. Deja, oamenii comuni sunt primii care îi ignoră, socotindu-i unii de ai lor, mai puţin reuşiţi, e adevărat. Cum ar putea omul mare să împrumute judecăţile omului comun în privinţa oamenilor mici?
Dar, acest mod de viaţă al ignorării îşi are alte raţiuni de a fi decât cele din cazul oamenilor comuni, recomandabil  să fie ignoraţi. Cei din urmă, cum aminteam, sunt de evitat pentru că agresează corectitudinea cunoaşterii. Când spun că „aşa stau lucrurile” nu o fac îndreptând către vederea lor, ci către un anumit soi de înţelegere a lor vehiculată de majoritate. Când vederea oferită de un lucru sau om, fiind frumoasă, contravine înţelegerii defavorabile, lucrurile sau oamenii sunt desfiguraţi. De aici şi pornirile mulţimilor de a elimina frumosul martirului prin forme de tortură capabile să îl desfigureze.
Dimpotrivă, oamenii mici se lasă ignoraţi în felul vederii, nu al cunoaşterii. Ştim, de exemplu, că femeile uşoare şi, în acelaşi timp, mici sunt recunoscute şi cunoscute vizual. Oamenii mici trăiesc în aşa fel, încât pot fi lesne priviţi şi trecuţi cu vederea. Şi ştim că „ vederea se mai înşală când mintea este procupată de altele, ca în situaţia celui care îşi stabilise o întâlnire cu un prieten şi, întâlnindu-l, trece pe lângă el, mintea sa fiind la alte lucruri. Nu este însă nici aceasta o greşeală a vederii, ci una a intelectului, fiindcă ea a văzut şi i-a vestit, însă intelectul nu a luat în seamă veştile” (Nemesius din Emesa, Despre natura omului).
Omul mare nu poate cunoaşte că oamenii mici sunt mici decât dacă îi sunt prieteni, altfel, de la distanţă, ar adopta viziunea comună despre ei, cea care nu îi vede mici, ci numai ca exemplare nereuşite de om comun. Deseori, îi şi iubeşte, pentru că, fiind mare prin exploatarea puterilor umane, el se va angaja cu totul în jocul iubirii, căutând să folosească până la capăt funcţiunea erotică a omului. Erosul îl face să creadă că viaţa îi este dată în aşa fel încât aceasta să se întâlnească cu viaţa unui om mic. Un asemenea presentiment erotic nu este suficient pentru a marca istoria unei vieţi. Întâlnirea chiar trebuie să se petreacă, trebuie stabilită anterior, o anterioritate care ţine de acea zonă a umanului neîmpărţit în nici una din categoriile enumerate.
            Înaintea întâlnirii şi pentru ea, omul mare trebuie să se conceapă potrivit preistoriei lui de om care doreşte unirea cu alţi oameni, preistorie ştiută şi caricaturizată de frăţia oamenilor comuni. Pe omul mic trebuie să îl pună înaintea oamenilor comuni, mai reuşiţi, de care este înconjurat. Şi care, prin reuşita lor, îi oferă omului mare confortul de a se sprijini pe ei, chiar dacă esenţialmente îi ignoră. Însă, deseori, cum este şi firesc, omul mare trăieşte în istoria lui şi, când este gata să întâlnească omul mic, „întâlnindu-l, trece pe lângă el, mintea sa fiind la alte lucruri”.
Desigur, lucruri mari. Lucruri mari cărora le caută adevărul, dar, trecând pe lângă omul mic, chiar acest adevăr este pus la îndoială, pentru că, într-o asemenea trecere: „nu este ... o greşeală a vederii, ci una a intelectului, fiindcă ea a văzut şi i-a vestit, însă intelectul nu a luat în seamă veştile”. Vederea, în modalitatea căreia se livrează omul mic, nu se înşela. Ea îi vestea cu claritatea şi adevărul numai râvnite de intelect şi niciodată pe deplin atinse tocmai atât timp cât se ţine departe de vedere.
Ca în contextele obişnuite, uneori omul mare îşi va îndrepta eroarea ignorării omului mic prin părăsirea gândirii pentru o vedere mai bună. Sau, prea obişnuit cu exploatarea gândirii, se va folosi de acum înainte de o gândire văzătoare şi de o vedere gânditoare, posibil însă şi să continue să treacă mai departe cu mintea la alte lucruri. Sau, dacă resimte adevărul vederii ca pe o lovitură adusă nu numai intelectului, ci şi caracterului său de om mare, este posibil să încerce, întotdeauna fără succes, să fie şi mare, şi mic şi comun.