marți, 8 februarie 2011

Pământul



Pământului îi este atribuită forma cubului, întrucât este cea mai imobilă dintre toate, apei, forma cel mai greu de mişcat, icosaedrul, focului forma cu cea mai bună mobilitate, piramida, iar aerului i se atribuie forma octaedrului, întrucât are o mobilitate mai bună decât apa şi mai greoaie (5) decât cea a focului.  Pornind de la astfel de forme, Platon  demonstrează transformarea unora în celelalte a celor trei, fără însă ca şi pământul să sufere aceasta. Pentru că, acestea trei, piramida, octaedrul şi icosaedrul, sunt alcătuite din triunghiuri scalene, în schimb, cubul este alcătuit din triunghiuri echilaterale.
Nemesius din Emesa, Despre natura omului

Elementele sunt zei domestici, caracterul lor divin ori, altfel spus, faptul că ele ne depăşeşc se arată în intimitatea corporalităţii. Intimitate care ne adăposteşte de posibilele pierderi în privirile şi judecăţile altora. Aflate în constituţia corpului, ele nu îi sunt niciodată proprii. Sau, mai mult, ca părţi ale structurii genetice a animalului, ele povestesc întotdeauna despre ce îl depăşeşte pe acesta din trecut şi despre ce îl va depăşi în viitor. Denumirea lor ca pământ, apă, aer şi foc în gândirea greacă nu este semnul unei ştiinţe rudimentare, ci poate fi luată ca o modalitate de a le face mai bine înţelese.
Divinităţii îi este atribuită îndeobşte proprietatea imutabilităţii şi, iată, pământul este socotit elementul care nu se schimbă. Aşadar, în el putem descoperi în cea mai mare măsură divinul din noi. Cubică este şi „piatra din capul unghiului”, sunt şi mesele altarelor, este stânca de la Mecca, Chivotul Legii şi forma templului grec. Nici unele ale noastre. Cubic, lipsit de maleabilitate şi de posibilitatea de a-l înfrunta. Te poţi izbi de suprafeţele lui sau, mai curând, de una din suprafeţe, iar celelalte stau departe chiar şi de efortul tău.
În noi, pământul exprimă o lipsă a maleabilităţii proprie corpului nostru şi, fiind cu neputinţă să îl socotim distinct de ceea ce numim „suflet”, este o lipsă a maleabilităţii a noastră ca atare. Lipsa schimbării ne depăşeşte, fiind în noi. În grade variate, considerăm că stăpânim mai mult ce se revarsă în noi ca o apă, pluteşte ca aerul sau se înalţă ca focul. În ciuda unui limbaj care pune revărsările, plutirile şi înflăcărările pe seama unor pasiuni care ne poartă cu ele, toate acestea configurează existenţa unui om.
 În schimb, imobilitatea ori neclintirea pământului, deşi este pusă uneori în legătură cu tăria de stâncă a unui caracter puternic, este imposibil de găsit la om luat în integralitatea sa. Omul cu un caracter puternic este şi el slăbit de suferinţă şi moarte. Justificarea imobilităţii cubului: „însă, nu este posibil ca forma cubului, odată descompusă, să fie transformată în vreuna din celelalte trei forme, întrucât este alcătuită din triunghiuri echilaterale, din care nu pot fi compuse celelalte trei, deopotrivă, nu este posibil nici ca vreuna din cele trei să se transforme în cub” (idem). Omul cu caracter puternic ar trebui să aibă toate laturile egale, însă, este întotdeauna imposibil să faci egale toate laturile, câtă vreme, cum aminteam, cel puţin suferinţele şi moartea reuşesc să micşoreze una din laturile triunghiului. Ştim, însă, că apropierea de stabilitatea pământului înseamnă lipsa unui vârf unic. Triunghiul echilateral, cu aceleaşi unghiuri, împiedică înălţarea. Dorinţa de a fi precum pământul nu mai apare ca o dorinţă de afirmare a tăriei individului, deoarece individualitatea înseamnă proiectarea unui vârf al vieţii.
Deopotrivă, nu este posibil nici ca vreuna din cele trei să se transforme în cub” (idem) – inutil, aşadar, să credem că revărsîndu-ne, plutind şi înălţându-ne în pasiuni, vom reuşi săştigăm tăria neclintită a pământului. Pasiunile sunt cel mult înghiţite de pământ, nu pot fi transformate în el.
Prin urmare, nimic omenesc în pământ când vrem să ne preschimbăm în tăria cubicităţii lui. Totuşi, fiind în noi, avem încă posibilitatea să ni-l apropiem, pentru că, fără schimbare, este, în acelaşi timp, divizibil: „ce-i drept, pământul nu rămâne neafectat, ci se lasă divizat de corpuri alcătuite din particule mici, determinându-l să revină la elementele sale originare, chiar dacă nu este transformat în corpurile care îl divid. Pentru că, iarăşi compus, revine la  el însuşi, lucru care se arată în apă: dacă se aruncă puţin pământ în apă, iar apoi este mişcat, pământul se divide în apă; iar dacă ne oprim din mişcarea lui, (20) apa devenind lină, pâmântul se scufundă compact.” (idem). Se dovedeşte că  pierderea în pasiune, dar  şi în gând, se află mai mult în miezul pământului imobil decât o poate face tăria caracterului.  Şi „în acelaşi chip trebuie gândit despre pământ în întregime” (idem).
Preocuparea omului nu ar trebui să fie pentru o echilateralitate imposibil de atins. Nici pentru pierderea în forme ce nu pot reveni niciodată la starea iniţială, fiindu-le dat să se schimbe unele în altele: de pildă, revărsarea în pasiunea pentru altcineva sau altceva poate deveni oricând plutire în indiferenţă sau înălţare a propriului eu. Ci, mai degrabă, o preocupare pentru purtarea particulelor tari ale pământului în pasiuni şi în gânduri. Vedem că un asemenea lucru depinde de posibilitatea de a mişca pământul în altceva. Pasiunile şi gândurile ar fi departe de a mai apărea simple pierderi. Extensia lor ar fi mereu susţinută de particulele tari şi imobile ale pământului, puse permanent în joc prin conştiinţa că mişcările noastre sunt raportate întotdeauna la un imobilism ce ne depăşeşte.
 De pildă, nu o pasiune în numele unui ideal care pluteşte dincolo de noi, ci în numele limitării noastre pământeşti, adică, având conştiinţa că nu există alternativă la pasiune; apoi, o pasiune care să aibă ca obiect şi mijloace lucruri cu consistenţă pământească, corporală, materială, umană. Din acest punct de vedere, pasiunea minţii poetice şi geometrice a lui Dante pentru Beatrice este simplă pierdere pe lângă pasiunea minţii imaginative şi rătăcite a lui Van Gogh pentru o femeie foarte oarecare.
Gândul la lume, la corp şi la pământul din ele este, deopotrivă, mai puternic sau cubic decât gândul la divin. Când în gândire sunt articulate particule-idei despre lucrurile socotite, în genere, de jos, gândirea, chiar dacă risipeşte simetria voit cubică a sistemului – încercare la fel de nereuşită ca tăria de caracter, poate spera că, odată oprită din mişcare, va lasă să se refacă tăria ei de pământ. Oprire cel mai adesea determinată de moartea gânditorului, nu a gânsurilor sale.
Altfel spus, pasiunea şi gândul purtătoare de pământ ştiu că „prin cel mai pământesc şi corporal organ de simţ, care este cel al pipăitului, este simţită natura pământească(idem). Acum scandalos, sunt şi divine.