duminică, 20 februarie 2011

Reamintirea



Despre reamintire se vorbeşte când memoria suspendă uitarea, fiindcă reamintirea este recuperarea unei amintiri uitate. Uitarea este pierderea unei amintiri, dar este fie continuă, fie, când are loc reamintirea, temporară. (Nemesius din Emesa, Despre natura omului)

Reamintirea apare la urma unui proces care implică amintirea şi uitarea, refăcându-l în sens invers. Refacerea nu este repetiţie. Nu se poate regăsi tot ceea ce a provocat uitarea în tot ceea ce suscită reamintirea. Mai degrabă, uitarea are cauze opuse celor proprii reamintirii. Dacă reamintirea este explicată ca un mers înapoi pe urmele uitării, totuşi,  când un individ îşi priveşte urmele lăsate are evident un alt fel de privire decât atunci când le-a lăsat. Drumul înapoi este cu totul diferit faţă de mersul înainte, chiar dacă amândouă se petrec în acelaşi spaţiu.
            Aşadar, recuperarea amintirii este realizată prin instituirea unei opoziţii dintre uitare şi reamintire. Opoziţie deopotrivă în cel care îşi reaminteşte şi nu numai pentru că uitarea poate fi psihanalitic motivată, astfel încât individul să fie forţat să îmbrăţişeze ceea ce mai înainte a alungat. Mai curând, este o opoziţie între felul lui de a fi de pe parcursul uitării faţă de felul lui de a fi în timpul reamintirii.
            Mai mult, amintirea pierdută şi regăsită nu poate fi aceeaşi, chiar dacă, prin descriere, conţinutul ei este aproape identic. Revenită, ea apare ca şi cum ar fi dintr-o altă realitate, mai înaltă, de sus (ana-mnesis). Nu pentru că ar veni într-adevăr dintr-o altă realitate de sus, ci pentru că ea contravine felului în care tot ea, uitată, era printre lucrurile şi faptele proprii celui care păşeşte întotdeauna pe jos, într-un plan orizontal al lucrurilor ce apar succesiv în prezent şi succesiv se uită. Paşii lui sunt ai mersului vieţii. Deci, îl depăşesc.
            Amintirea recuperată schimbă şi ordinea temporală augustiniană. Acum-ul devenit trecut în uitare în favoarea unui acum din prezent, încetează să mai fie recunoscut ca un acum. În reamintire, acum-ul din prezent se împleteşte cu acum-ul din trecut. Împletite, cele două acum-uri îl ţin pe loc pe cel care îşi reaminteşte. Imposibil să mai meargă sau să fie purtat de sensul vieţii.
            Totuşi, cele două acum-uri presupun un mers de la unul la altul. Un mers perpetuu, pentru că reamintirea nu poate exista fără actualul acum, cum nici el nu poate cuprinde reamintirea fără acum-ul din trecut. Un mers în cerc de felul tezei de demonstrat ce reapare în quod erat demonstrandum.
            Mersul în cerc al reamintirii are virtutea de a-l împrejmui pe cel care îşi reaminteşte, astfel încât să nu se mai lase pierdut în mersul rectiliniu al vieţii. Nu este însă o împrejmuire care să îi permită să se adăpostească la sine. Pentru că, în această împrejmuire, îşi fac loc şi nu se lasă uitate toate opoziţiile amintite anterior. De pildă, „frumosul” căutat de Socrate: este reamintit, provoacă cercuri de argumente, dar nu se adăposteşte în gândirea filozofului în tihna definiţiei, ci i se dă în opoziţia faţă de falsele înţelegeri ale frumosului. Sau, un alt exemplu, reamintirea celui pierdut, mai mereu confirmând de mortuis nil nisi bonum dicendum est. Reamintit, el apare în opoziţia faţă de acum-ul din prezent în care nu mai este, opunându-se şi felului de a fi şi buni, şi răi al tuturor oamenilor existenţi.
            Înscris într-o mişcare rectilinie ce nu este a vieţii, cel care îşi reaminteşte nu are decât să tragă viaţa în cercul lui şi o face asumându-şi opoziţiile care stau totuşi împreună. Dialogurile pline de viaţă ale lui Platon sunt un exemplu al unei asemenea confiscări a vieţii în cerc, unul al gândirii. Nu mai puţin, deseori viaţa din cerc este greu de recunoscut ca viaţă.