luni, 14 februarie 2011

Scandalurile de altădată


Ca parte a unei demonstraţii empirice că facultăţile sufletului derivă din părţi diferite ale creierului, Nemesius din Emesa adaugă:

Acest lucru devine clar în urma multor alte afecţiuni şi simptome, iar în cea mai mare măsură în cazul frenitei. Pentru că aceia care suferă de frenită îşi păstrează simţurile, fiindu-le afectată numai gândirea. Galen povesteşte cum un asemenea bolnav de frenită a pătruns în casa unde lucra un dărăcitor, i-a luat  nişte ustensile de sticlă, iar după ce s-a repezit la fereastră, întreba trecătorii dacă vor ca el să arunce jos instrumentele şi îl numea pe fiecare din ele după denumirea proprie. Cum trecătorii spuneau că vor, mai întâi se apucă să trântească ustensilele unul câte unul. Apoi, îi întrebă pe trecători dacă vor să-l arunce şi pe dărăcitor. Ei, socotind că este vorba de o glumă, spuseră din acest motiv că vor, iar el îl luă pe dărăcitor pe sus şi îl aruncă jos de la înălţime. Senzaţiile bolnavului de frenită se găseau într-o stare de sănătate, de vreme ce el cunoştea că acelea erau ustensile şi că respectivul individ era dărăcitor, însă gândirea îi era afectată de boală.

Un scandal al unor anonimi, probabil unii de acum 1900 de ani, într-o investigaţie medicală, apoi într-un tratat Despre natura omului. Deşi denumim scandal orice dispută violentă, unele nu au caracterul propriu-zis de scandal, acesta fiind o formă de ofensă faţă de nişte obişnuinţe generale şi de durată. Nu există, de pildă, un scandal politic, de vreme ce viaţa politică se desfăşoară prin intermediul disputelor, apropiate întotdeauna de discordia unui scandal. Scandalurile desfăşurate în intimitatea domestică nu au nici ele demnitatea de a fi scandaluri propriu-zise, având prea puţină generalitate şi, la urma urmei, pot deveni ele însele o obişnuinţă.
Scandalurile autentice se desfăşoară în spaţiul public, iar actorii lor trebuie să fie anonimi sau obişnuiţi precum obişnuinţele cărora li se opun. Unui om neobişnuit îi admitem scandalurile ca puncte ale biografiei lui neobişnuite, nu ca scandaluri. Scandalurile lui vor fi cercetate istoric, în schimb, cele ale omului obişnuit revin unui studiu, vedem, medical ori filozofic.
Filozofic, deci, vom spune că scandalul pune în scenă (şi una vie) disputa individualului şi concretului cu generalul şi abstractul. Lucru greu de obţinut altminteri. Mai întâi, scandalul face posibilă sesizarea individualului şi concretului. În relatarea despre dărăcitor şi bolnavul de frenită, primul molcom, al doilea vijelios, pot fi închipuite uşor elementele lipsă. Chiar fără să avem cunoştinţe despre atelierele de dărăcit lâna din antichitate, violenţa smintitului ne face să simţim liniştea din atelier pe care el o deranjează, ne putem închipui rumoarea şi amuzamentul trecătorilor, strada plină de cioburi, chiar şi că neîncrederea trecătorilor în intenţia nebunului de a-l arunca pe dărăcitor pe fereastră trebuie să fi fost însoţită şi de încrederea că s-ar putea să se întâmple ceva straşnic de povestit când ajung acasă. În lipsa scandalului, nu am fi ştiut nimic despre cotidianul încă ştiut prea puţin dintr-un oraş oarecare şi într-un timp oarecare. Şi nu am fi ştiut nimic atât de concret dacă am fi citit o expunere despre dărăcitul lânei în antichitatea târzie.
Apoi, scandalul este revelatorul individualului uman. Actorii anonimi ai unui scandal sunt văzuţi şi se văd în sfârşit ca nişte indivizi. Dărăcitorul, muncind lâna, o materie primă pentru croitori care îşi pot câştiga mult mai uşor şi paşnic faima, devine unul din personajele centrale ale unei povestiri, fie ea, dacă nu va fi fost recuperat după incident, una apropiată de comemorarea eroilor epitafelor. Deopotrivă, bolnavul de frenită, vecin condiţiei de a fi mai puţin decât un oarecare, se bucură de identificare şi atenţie în rândul mulţimii trecătorilor, poate prezenta ustensilele de sticlă precum un profesor de la înălţimea catedrei şi apoi, prin aruncarea dărăcitorului, produce rumoare. Amândoi, până la scandal, se pierdeau în categorii generale, a meşteşugarilor şi a smintiţilor, erau mai degrabă subordonaţi abstracţiunii „omul”, fiind şi ei, acolo, nişte oameni.
Drama lor începe când scandalul se termină, nu când sunt resimţite consecinţele  grave ale faptelor lor. Oricum se va fi terminat scandalul, ei se vor vedea pierduţi din nou în generalitate şi abstracţiune, bineîneles, fără să mai aibă un public care să le recunoască individualitatea şi concretul existenţei lor. Deşi devin eroi ai unei povestiri, ei sunt eroi fără nume. Chiar şi pentru contemporanii lor fapta trebuie să fi fost mai importantă decât actorii ei.
În scandalurile contemporane de aceeaşi factură, chiar dacă actorii scandalurilor pot vorbi în public şi pot fi comentaţi în public, există aceeaşi alunecare spre general. Explicându-se şi fiind explicaţi, se deschide o serie de afirmaţii, de fapt, generale, despre sentimente, trăiri, tipuri umane etc. Şi curând, deseori după o o plictiseală instalată rapid faţă de tot soiul de generalităţi şi de abstracţiuni, un scandal este uitat în favoarea altuia nou, care poate să reţină temporar individualitatea şi concretul pierdute de cel vechi. Mai mult decât melancolia pentru trecerea anilor poate apăsa cea pentru trecerea scandalurilor. Anii pot fi mai puţini vii decât orelel sau zilele unui scandal.
Dramatic şi pentru încercarea filozofică de a ajunge la individual şi concret. Scandalul este o cale sordidă ce îi stă, totuşi, cel mai uşor la îndemână şi îi scapă curând şi aceasta. Mai mult, gândirea scandalului este confiscată cel mai uşor de opinia publică, motiv pentru care filozofia a încercat fie să fixeze ea judecăţile generale, lucru însă posibil numai când orientarea filozofică asumă gândirea concretului uman (tocmai lucrul realizat de Galen, apoi de Nemesius), fie să-şi creeze propriile scandaluri, unele opuse opiniei publice. Pentru situaţia a doua, avem, de exemplu, scandalul provocat de Socrate împotriva obişnuinţelor contemporanilor săi odată cu propoziţia „mai bine să suferi o nedreptate, decât să o comiţi”. Sau scandaloasa afirmaţie a lui Nietzsche cum că „Dumnezeu a murit, trăiască Supraomul”. În moduri diferite, scandalurile produse de aceştia doi reţin mai mult din individualul uman şi din concret. Chiar Socrate, un individ şi om concret (cu o carieră lungă în înfruntarea silogistică a propoziţiei „Toţi oamenii sunt muritori”), este cel care suferă o nedreptate pentru a nu nedreptăţi mituind paznicii închisorii. Iar Supraomul lui Nietzsche este individul uman prin excelenţă, ireductibil la categorii generale, de vreme ce este creator al propriilor valori.