marți, 22 februarie 2011

Simplitatea iubirii / simplitatea principiului

În afara contotaţiilor religioase, „iubeşte şi fă ce vrei” al lui Augustin se impune prin simplitate şi o face şi pentru că iubirea însăşi apare simplă. Complexitatea faptelor pe care eşti liber să le faci este condiţionată de iubire, evident şi necesar mai simplă, altfel s-ar număra şi ea printre multele de făcut după cum vrem. Este o simplitate a iubirii, a iubirii ca principiu de viaţă şi a principiului ca atare. Un principiu sau o idee filozofică, să luăm, de exemplu, viziunea unui univers ierarhic prezentă la Platon, se bucura de aceeaşi simplitate. Ce este mai simplu decât să aşezi piramidal o grămadă de obiecte? Ba este mai simplu şi decât faptul de a le lăsa risipite în dezordine, pentru că, în acest caz, ar trebui să invoci cauze diferite ale locului fiecăruia.
            În ambele situaţii, simplitatea este învestită cu puterea de a subordona complexul. A-l subordona şi, măcar pentru moment, a-l face să scape din vedere. Dacă s-ar construi o machetă pentru piramida ierarhiei platonice, ar fi lipsit de importanţă din ce sunt construite segmentele ei. Ea va fi, simplu, o piramidă. Despre iubire, bineînţeles mai cunoscută decât principiile filozofice, se spune de multa vreme că este oarbă. Adăugăm, oarbă faţă de complexitate. Actorii iubirii iau unul de la altul ce este mai simplu. Cum este frumuseţea care iese înaintea privirii. Mai augustinian, poţi iubi uşor şi un zeu despre care nu ai habar dacă există sau nu, pentru că, iubindu-l, nu ai nevoie să cunoşti despre el ceva atât de complex ca existenţa lui.
            Simplitatea subordonează complexul sinoptic. Prin simplitate, elementele multiple sunt văzute împreună, opticizate, fără însă a fi vorba de explorarea complexităţii lor. Sinopticul nu are durabilitate. Stă mereu pentru ceva ulterior. Privirea de ansamblu a pictorului nu îşi are raţiunea de a fi în ea însăşi, ci în viitoarea pictură. Principiul filozofic este stabilit pentru ceva, pentru explicarea lumii, iubirea se naşte pentru unirea ulterioară a doi oameni. Nu mai puţin, şi această fragilitate temporară a simplităţii sinoptice se cere justificată.
            Pentru justificarea simplităţii sinoptice, nu te poţi adresa cauzei ei directe, în cazul nostru, principiul şi iubirea. Primul este pur şi simplu stabilit în toată simplitatea lui, a doua pur şi simplu se petrece. Justificarea merge, atunci, în direcţia subiectului ce gândeşte un principiu sau în cea a îndrăgostitului care iubeşte. În ce măsură principiul este expresia gândirii sau iubirea îl angajează pe îndrăgostit? O întrebare care iscodeşte onestitatea gânditorului şi a îndrăgostitului. Întrebare care naşte îndoieli din cauza faptului că privirea sinoptică originară este întotdeauna îndreptată către complexul din afară şi nu către sine. În sfârşit, o întrebare al cărei răspuns nu mai poate fi simplu, cerându-se unul care să afirme ori să infirme că simplitatea privirii sinoptice alcătuieşte sau nu purtătorul ei. Dacă nu, este o simplitate artificială.
            Pentru gânditor va fi greu să se recunoască drept simplu, deşi Platon ar avea dialoguri-argument pentru aşa ceva în cazul lui Socrate. În iubire, la fel de greu. Poate chiar mai greu, dacă ne gândim că iubirea antrenează persoana în întregime şi, în consecinţă, în întregime ar trebui să se recunoascăca drept una simplă. O mare parte din materialul tragic al iubirii este obţinută din anularea voluntară a complexităţii proprii în favoarea simplităţii iubirii.
            Un alt soi de tragism se produce când iubind sau gândind nu vrei să renunţi la complexitate. Este tragismul unei disconcordanţe. Apar principii numai aparent simple, de vreme ce derivă dintr-o complexitate de idei: ierarhizarea realităţii din Timaios apare după multe dialoguri, deloc simple, în care Platon zguduie rezistenţa la ierarhie a unor lucruri concrete precum cele frumoase, drepte, sau pioase. În iubire, menţinerea complexităţii îndrăgostitului poate conduce la discordanţa de a fi forţată să coexiste similităţii, producându-se deseori monstruozitatea unei iubiri raţionalizate.
            Pentru ameliorarea discordanţei, este nevoie să se încline mai mult într-o parte sau alta. Să existe o raţiune suficientă sau cât de cât suficientă care să explice de ce este preferabilă simplitatea când ea este prezentă într-un subiect complex. Pentru că, spune Platon, Demiurgul, divinul, impune simplitatea ierarhiei în pofida gândirii şi realităţii, complexe amândouă. Erotismul platonic este şi el pus pe seama divinului Eros. Erotismul comun invocă decizia, care, fiind înaintea unor lucruri care nu există încă, imită actul demiurgic. Ţinând la complexitatea proprie, decizi dacă iubeşti, dacă încetezi să iubeşti, pe cine şi cum să iubeşti. Divin şi decizie care nu mai pot ascunde faptul că se plasează într-un dincolo ireal, mitic la Platon, mitic şi dacă ne închipuim că deciziile noastre pot da naştere unor situaţii noi fără amputarea a ceva din complexitatea noastră sau din simplitatea iubirii. Ireale, ele pot fi oricând contrazise de realitate. Se pot apăra numai prin greaua şi complexa sarcină de a arăta că nu există de fel ceva precum realitatea.