vineri, 18 februarie 2011

Sufletul sufletului


Expresia de „suflet al sufletului” îi aparţine lui Miguel de Unamuno. Ignorând interpretarea pe care o oferă, expresia în sine este de luat în seamă pentru înţelegerea oferită despre suflet ca atare. În principal, reiese că sufletul este un concept insuficient şi că dublarea lui derivă dintr-o necesitate de a-i afla suficienţa.
Evident fără să aibă o existenţă pe care să o putem constata empiric, sufletul constituie obiectul unei căutări. Una nemulţumită cu înţelegerea comună a acestuia. O înţelegere pe care, de altfel, nu o putem preciza. Înţelegerea comună nu este conceptuală şi interpretările ei, fie ele şi unele organizate ştiinţific, nu pot ajunge la rezultate tocmai că impun ştiinţific modelarea unui material esenţialmente neştiinţific. Material fără o formă cu linii precise. Într-o înţelegere comună, sufletul apare sub formă reziduală. Resturile lăsate de fapte sunt puse pe seama sufletului, iar ele nu sunt adunate sistematic, ci mai curând în ordinea şi în ritmul neordonat al întâmplărilor prin care se trece.
Sufletul este invocat fie când nu există accesul la faptă, fie când fapta se stinge. Când nu, sunt, de pildă, dorinţa, iubirea, ura, toate resimţite în suflet, când fapta se stinge, apar, de exemplu, emoţia, regretul, suferinţa, deopotrivă şi ele prezente în suflet. În amânouă cazurile, avem de-a face cu resturi ale faptelor şi unele livrate în ritmul lor de prezenţă şi absenţă. Însumarea acestora nu aparţine aceleiaşi înţelegeri comune, este deja un demers conceptual. Singura situaţie în care apare ceva de genul reunirii este cea în care se pierde sau este pe cale să se piardă orice acces la faptă. Aşa apar şi argumentele despre suflet în Phaidon, dialogul platonic în care lui Socrate îi sunt numărate orele până la pierderea accesului la faptele dialogului filozofic.
Şi acest tip de reunire este un argument pentru alăturarea difuză a  conceptului de suflet celui de Dumnezeu, deseori găsit ca o soluţie, mai mult sau mai puţin ex machina,  înaintea pierderii oricărui acces la faptă. O consecinţă a caracterului rezidual al sufletului, semnalată şi de Wittgenstein, este faptul că numele de suflet este folosit impropriu, ca orice nume care constrânge la unitate o realitate multiplă şi cu înţelesuri aşijderea.
Cu toate acestea, numele de suflet nu poate fi scos din uz ca o simplă eroare şi nici nu poate fi explicată apariţia lui în preajma morţii ca o simplă reacţie psihologică, ultima explicaţie având de asumat şi referinţa ei, din nou, la suflet. Este, în orice situaţie, o căutare cât se poate de reală. Pentru rectitudine, trebuie însă precizat că sufletul însuşi nu îşi poate revenica o realitate decât de genul căutării. Şi trebuie să concedem că există nume şi pentru căutări. Numele de persoane, cel mai puternic ataşate unor realităţi anume, pot fi şi ele ale unor căutări. Cel mai adesea, căutări neînţelese drept căutări de posesorii numelor. Doar simple parcurgeri de fapte şi alcătuiri ale unor biografii. Revelaţiile asupra propriei persoane nu stau mai mult pe loc decât o fac călătorii în căutarea capătului de drum. Revelaţii de acest gen sunt doar finaluri ale unor drumuri intermediare, consfinţite ca finaluri definitive doar când un altul vrea să pună capăt poveştii lui despre cineva care se descoperă pe sine.
Sufletul sufletului ar sta atunci numai ca nume al acestei căutări. Suficienţa urmărită nu va mai fi pentru ceva, ci pentru o căutare. O căutare suficientă admite mai uşor faptul că nu a găsit nimic până la urmă. Este suficientă când sunt puse în joc cele mai bune mijloace de căutare şi când ele sunt stăpânite de căutător. Sufletele pierdute sunt numai acelea (ori mai degrabă aceia) care nu au mijloacele de căutare, o căutare numai şi numai printre fapte. Sau cei care nu pot interpreta faptele ca fiind date pentru ei. Sau cei care nu ştiu că ei sunt căutători, nu că sunt purtaţi pe drumuri.
Ritmul greoi prin care filozofii antici căutau semnificaţia sufletului (trecând de la sufletul implicat în digestie şi sexualitate la sufletul contemplativ) se apropie mai mult de imaginea căutării suficiente, plină de tot soiul de fapte stăpânite de căutător cu varii mijloace. În cazul lor, cu mijloacele gândirii. În schimb, drumul comun către suflet comportă insuficienţa reziduului, în ciuda uşurinţei de a-l parcurge de fiecare dată când faptele scapă.