miercuri, 9 februarie 2011

valul de gheaţă al veşniciei



Valul de gheaţă al veşniciei
Poate devora chipul aurit
Al omului
(G. Trakle)

Îndreptăţit, veşnicia ca atemporalitate a fost acuzată că ar fi o noţiune lipsită de sens, câtă vreme mintea temporală a omului nu o poate concepe. Nu mai puţin, ea poate fi gândită în modalitatea în care se gândeşte fără sens, iar această modalitate este străbaterea naturalului. Străbaterea, nu cercetarea lui raţională. Cercetarea îi aplică sensuri, spune ce este, străbaterea aşteaptă sensuri. E adevărat, natura nu comunică sensuri, sau, mai degrabă, nu spune nimic. Însă, odată parcursă, ea deşteaptă în om sensuri asupra cărora el nu-şi poate reclama proprietatea.
Semnul că aceste sensuri nu îi aparţin este contradicţia prezentă în împletirea lor. Dacă veşnicia este socotită contradictorie ca noţiune umană pentru că forţează o minte temporală să gândească opusul ei, în schimb, valul şi gheaţa, amândouă din natură, opuse ca mişcare şi nemişcare, îngăduie, totuşi înţelegerea veşniciei.  Dar, este un sens al veşniciei pentru om, în vreme ce veşnicia religioasă este un lucru pe care, se asumă răspicat, omul nu îl poate gândi.
Pentru om, în modalitatea în care veşnicia îi poate devora „chipul aurit”. Mişcarea de val a veşniciei nu este simţită de departe, poate fi recunoscută în mişcarea organicului din noi, la fel şi în mişcarea gândurilor şi emoţiilor. Succesiunea tuturor mişcărilor din noi şi ele însele sunt replici date pământului din noi, un pământ şi el veşnic, însă livrat deja ca imobilitate de gheaţă. Mişcările nu pot fi gândite în termeni de parcurgere a unei distanţe, situaţie în care ar exista posibilitatea de a le măsura succesul în funcţie de atingerea unui punct final. Valoarea lor este dată de opoziţia pe care o instituie faţă de imobilismul pământului.
Însă, este deopotrivă o opoziţie faţă de „chipul aurit al omului”, şi el imobil. În asumarea mişcării organice, deopotrivă a mişcării gândurilor şi a emoţiilor stă laolaltă şi riscul de a părăsi şi uita judecăţile pământenilor gata să construiască chipuri aurite, judecăţi de care tocmai aveai nevoie pentru ca mişcarea ta să fie mişcare. De pildă, gândul prea viu şi înalt se stinge înaintea privirii celorlalţi ca iluzie.
 Într-o contradicţie înlesnită de natură, mişcarea te face să participi la valul veşniciei, dar permanent să te simţi sub el. În atare condiţie, gândurile şi emoţiile în mişcare sunt primele care să caute mai curând participarea la „chipul de aur”, cu speranţa că veşnicia nu le va devora şi pe ele, chiar dacă ştiu bine, din interiorul ei, că devorează şi îngheaţă tot.