joi, 24 februarie 2011

Voinţa de a trăi

Faptul că alegerea (proairesis) nu este nici voinţă (boulesis) reiese limpede din următoarele: nu este potrivit să spui că „vrei” în toate cazurile în care este potrivit să spui că „alegi”. Astfel, spunem că vrem să ne însănătoşim, dar nimeni nu ar spune că alege să se însănătoşească. Se spune şi că cineva vrea să se îmbogăţească, nu însă şi că alege să se îmbogăţească. Mai mult încă, folosim <verbul> „a voi” şi când îl aplicăm unor lucruri imposibile, în vreme ce pe „a alege” îl folosim numai pentru cele aflate în puterea noastră.  De exemplu, spunem „eu vreau să devin nemuritor”, dar nu spunem „eu aleg să devin nemuritor”.
Nemesius din Emesa, Despre natura omului


De ce nu spunem că alegem să fim sănătoşi? Pentru că obiectul ne scapa. În alegere, îl avem alături de altele şi îl putem apuca, stăpâni. Voinţa, aşadar, nu are virtutea tactilă. Nu are posibilitatea să se refere la o altă realitate în modalitatea stăpânirii. Mai mult, voinţa de a te însănătoşi poate ajunge într-o contradicţie totală cu obiectul. Uneori ea stă alături de faptul de a te îmolnăvi. Deopotrivă, nu putem alege însănătoşirea din cauza faptului că ea, ca proces temporal, scapă capacităţii noastre de cuprindere. La fel şi îmbogăţirea. Temporal, amândouă nu ne stau înainte spre alegere. În aceste cazuri, voinţa nu implică realizarea acţiunii voite, ci pare să se întoarcă către sine şi către autorul ei. Către sine, înseamnă mai ales către modulaţia fonetică a lui „vreau”, iar către autorul ei reprezintă deschiderea acestuia către o cuprindere. Deschidere ce ar urma să fie înţeleasă prin raportare la subiectul însuşi, nu la un virtual obiect al cuprinderii. Voinţa întoarsă la  sine este uneori raţională. În greacă, boulesis semnifică şi deliberarea. Este însă o raţionalitate desprinsă de obiect, în care se deliberează prin invocarea unor imagini sau închipuiri ale lucrurilor care urmează să se petreacă sau sunt voite.
Alegerea este şi ea raţională, dar cuprinde în plus orientarea către obiecte. Pro-airesis este alegerea unui obiect înaintea altuia, deci, o alegere din câmpul acestora. O raţionalitate care nu stă în sine şi în autorul ei, ci se întinde în afară, atingând obiectele ce-i stau înainte. Este o tactilitate de cele mai multe ori virtuală, chiar şi atunci când sunt alese obiecte materiale, pipăirea lor prealabila nu este încă apucare şi posesie. Din acest motiv, alegerea poate fi judecată şi ea numai ca o deschidere a subiectului, dar nu una „către” ceva, ci o deschidere identică înstăpânirii asupra a ceva, chiar dacă acest ceva nu este un obiect la a cărui existenţă să se poată deja participa. Implicit, va fi, cum se sugerează în text, una îndreptată către lucrurile care stau în puterea noastră. Ceea ce presupune o dublă funcţionalitate a gândirii, ca proces de reflectare asupra noastră şi unul asupra celor ce ne aparţin. Deci, alegerea va fi mai raţională decât voinţa.
Ştim că „spunem eu vreau să devin nemuritor, dar nu spunem eu aleg să devin nemuritor”. La fel, adăugăm, spunem cel mai des că vrem să trăim, nu că alegem să trăim. Alegem viaţa în condiţii excepţionale, însă chiar şi atunci fără a cunoaşte foarte bine varianta contrară vieţii, moartea. Nu avem obiectele la dispoziţie ca în alegerile comune. Iar de interes ar fi să existe o alegere permanentă a vieţii, pentru că ar apărea limpede atunci că viaţa ca atare este raţională, că poate fi stăpânită, în sfârşit, că faptul de a trăi este justificat. Or, nu există o alegere permanentă a vieţii, nu putem spune că alegem să trăim. Există numai voinţa de a trăi, cu toate atributele ei. Nu atinge obiectul voit, aşa încât nu se întinde asupra vieţii.  Este doar o deschidere a subiectului, pe care o putem constata şi prin pura desfăşurare a existenţei, fără să fie nevoie de exprimarea ei verbală. Este o voinţă de a trăi biologică, comună şi altor forme de viaţă. Nejustificată.
Putem alege doar moduri de a trăi, dar ele sunt derivate ale existenţei nejustificate şi voite. Îţi poţi găsi o justificare internă unui asemenea mod şi, în virtutea acesteia, reuşeşti să ascunzi fragilitatea voinţei de a trăi, gata, în funcţie de împrejurări, să se transforme într-o voinţă de a nu trăi. Mai mult, alegerea unui mod de a trăi, în calitate de singură posibilitate de a asigura existenţei raţionalitate, este vitală unui eu care vrea organic să stăpânească măcar raţional existenţa. Şi numai aşa apare o lume proprie. A cărei existenţă este o sarcină, nu un dat.