vineri, 11 martie 2011

Caritabil. Cine este?



Caritatea este pusă în mişcare de limbaj. A ajuta, a salva – sunt verbe care sugerează mai multă acţiune decât a mânca, a bea sau a merge. Mai mult, primele indică acţiuni cărora li se întrevede un sfrşit precis: a ajuta pe cineva este un fapt care se consumă într-un mod definit. La fel şi a salva: omul salvat de la înec trăieşte în urma ajutorului şi, astfel, acţiunea a luat sfârşit. În schimb, a mânca presupune un va mai mânca şi altădată; a gândi un va mai gândi. Ele trimit la o deprindere, la un fel de a fi, capabil să cuprindă laolaltă mai multe activităţi, în ciuda nedefinirii sale la nivelul acţiunii. Se poate spune că asemenea deprinderi sunt în stare să expună proprietatea unui individ asupra vieţii sale.

Dinamismul şi finalitatea prezente încă din limbaj fac din acţiunile caritabile unele dramatice. Daramatism în sensul dobândirii de către persoana caritabilă a unui statut de personaj, character, al unei activităţi. Ca personaj, ea îşi găseşte contururile personalităţii pe care, de multe ori, nu le-ar fi putut dobândi altminteri.

Este mai puţin important dacă acţiunea caritabilă este sinceră sau nu, dacă urmează ori nu unui imperativ categoric. Oricare îi va fi fiind motivaţia, ea trădează indeterminarea persoanei caritabilului. În mod paradoxal, indeterminarea se hrăneşte dintr-un minus al existenţei altora, din boala, suferinţa şi moartea lor. Paradoxul se explică prin faptul că persoanele ce constituie obiectele carităţii se găsesc exact în momentul sau perioada de timp a minusului şi pierderii. Astfel, ele articulează în mod limpede diferenţa dintre a fi şi a nu fi, cum nu se poate face în viaţa sănătoşilor şi fericiţilor, unde se găsesc amestecate. Din afara lor, persoanele caritabile confiscă această articulare limpede a fiinţei şi nefiinţei, fără a fi afectate ele însele de cauzele ce au creat o asemenea determinare a existenţei. Cel mult, caritabilul este afectat emoţional de efecte, dar nu de cauze.

Interesul persoanei caritabile pentru confiscarea temporalizării precise a existenţei arătată de cel ajutat trădează, de asemenea, lipsa acesteia. Caritabilul şi cei mai mulţi indivizi se concep într-un mod atemporal. Nemulţumirea faţă de o asemenea atemporalitate sau nemulţumirea faţă de veşnicia existenţei curente derivă din nemulţumirea faţă de indeterminarea actelor particulare. Este preferabil să te consideri veşnic, dar este mai greu de acceptat că eşti executantul unor fapte indeterminate, fără contur şi, de aceea, aparent lipsite de importanţă. Însă, pentru că numai un asemenea gen de fapte te poate exprima ca proprietar al vieţii proprii, vina refuzării lor pentru dramatismul acţiunii caritabile o poartă insuficienţa de sine a caritabilului, nu respectivele acţiuni. De exemplu, gânditorului care se asumă ca gânditor nu i se poate imputa lipsa implicării sociale. Doar gânditorului care se asumă parţial ca gânditor. În schimb, toţi caritabilii se găsesc într-o deficienţă de existenţă proprie.