vineri, 4 martie 2011

Despre mânie


Platonic, pofta şi mânia sunt în sufletul omului, la fel şi în cel al animalelor. Fiind, aşadar, facultăţi proprii omului ca animal, sunt ele şi scuzabile? Nu, spune Platon, pentru că amândouă pot şi trebuie să se afle sub controlul raţiunii. Plăcerea a primit interpretări mai favorabile. Cum că, epicureic şi utilitarist, poate fi identificată cu fericirea. Plăceri raţionalizate sau raţionale.

Mânia nu s-a bucurat de acelaşi succes în morală. Şi ea animalică, totuşi, dar aparent prea rezistentă raţionalizării şi greu integrabilă în discursuri care să o descrie ca mânie raţională. Mânia împotriva viciului sau erorii este greu justificabilă, fiind o atitudine contrară virtuţii şi adevărului, amândouă proprii omului ca om, fiinţă raţională.

Dacă se pretinde că o astfel de mânie se lasă exprimată în discursuri raţionale, este numai din prin confundarea ei cu plăcerea, ruda sa animalică. Există o plăcere a discursului acuzator, mai mult, fiind discurs, anulează animalitatea mâniei, una incompatibilă cu ordinea vorbirii. La animale, este un exemplu clasic mânia leului asupra victimei sale, iraţionalul luptei pentru supravieţuire – înaintând din dezordine în dezordine.

Mânia are caracterul unui impuls, prea rapid spre a fi prins de raţiune. El poate cauza acţiuni sau discursuri, dar pare să se retragă îndată ce le provoacă,  pentru că instrumentarea mâniei este întotdeauna raţională.

Apariţiile sporadice ale mâniei se aseamănă celor ale plăcerilor, de durată scurtă în genere, însă primele reuşesc să ţină omul mai departe de obiectele mâniei şi mai aproape de sine. Mânia este mai iraţională, mai neînţeleasă decât plăcerea, pentru că nu are obiecte uşor de recunoscut precum cele ale plăcerilor.

În pofida animalităţii ei sporite, mânia nu se consumă în exteriorul obiectelor. Ea devine, ca în cazul mâniei lui Ahile, parte importantă a conturării personalităţii. Sau o deturnare decisă a vieţii către omul ca animal.La fel de posibil, animalul din om este responsabil pentru conturarea personalităţii acestuia.

O personalitate eroică, fără îndoială şi, de aceea, impredictibilă. Totuşi, refuzul şi imposibilitatea mâniei eroice pot fi mai bine înţelese ştiindu-le că sunt şi eroice, şi mijloace de conturare a personalităţii, nu numai efecte ale unui impuls animalic.

Dimpotrivă, teama de animalitate, una capabilă, prin mânie, să răstoarne armoniile sociale, determină adesea înlăturarea ei prin sporirea convenţionalului, a efuziunilor sentimentale, sau a falsei mânii din discursuri. Cum toate formele nu sunt exprimări ale unei umanităţi raţionale  puternice, dispariţia animalităţii mâniei este o pierdere. Cel puţin, mânia, eroică sau nu, dădea de gândit asupra omului.