joi, 17 martie 2011

despre precizie


Excluzând limbajul ştiinţific, vorbele cele mai precise sunt rostite în situaţiile în care omul nu foloseşte propoziţii declarative, capabile să fie adevărate sau false.

În exprimarea unui geamăt, în invocaţie, rugăciune, declamaţie, în întrebare, decizie, etc. Nu o precizie a obiectelor de referinţă, ci a atitudinii propoziţionale implicate.

O propoziţie declarativă de tipul „Omul este un animal biped” şi orice altă propoziţie asemănătoare nu determină cu precizie existenţa unei anumite atitudini propoziţionale. Propoziţia dată ca exemplu poate fi expresia unei cuceriri ştiinţifice, a încrederii că s-a descoperit caracterul biped al omului sau poate fi simpla afirmare a unei banalităţi didactice. Contextual este posibil să se determine cu oarecare precizie despre ce fel de atitudine este vorba. Însă propoziţia însăşi rămâne deconotată de o asemenea precizie, cum mai rar se întâmplă, de pildă, cu invocarea unui zeu, chiar şi atunci când ea este descoperită ca inscripţie arhaică, fără să se cunoască nimic despre contextul ei.

Lipsa de precizie a atitudinii se răsfrânge şi asupra obiectelor propoziţiei declarative. Instrucţiunile precise despre folosirea unui obiect sunt receptate ca imprecise câtă vreme apar în propoziţii declarative. Nu reuşesc să vorbească cu precizia ilustrării practice a utilizării obiectului. Şi nu este numai vina receptării. Este şi a obiectelor sau mai degrabă a obiectelor aşa cum se lasă ele rostite în propoziţii declarative.

Corespondent, sporul de precizie al propoziţiilor nondeclarative se răsfrânge asupra obiectelor. Rugăciunea naşte credinţa în existenţa precisă a obiectelor la care se referă. Există întrebări greşit puse, spune Wittgenstein, care provoacă cercetări de durată ale unor răspunsuri privitoare la obiecte inexistente.

Aşadar, ar fi necesară căutarea propoziţiilor declarative care să strige despre lucruri. Ori a propoziţiilor nondeclarative care să strige în numele lucrurilor. Adevărul şi falsul ar fi probleme secundare.