marți, 29 martie 2011

notă despre argumentul conjunctiv

Necesitatea vieţii nu este niciodată un subiect care să permită valorizarea puterii de inferenţă a raţiunii umane. Ea este de constatat, nu de demonstrat.

Constatarea vieţii sub formă argumentativă este posibilă printr-un tip de argument ieşit din sfera preocupărilor logice, dar prezent în „dialectica” stoică: argumentul conjunctiv.
Acesta aduna în prima premisă o serie de propoziţii adevărate, iar concluzia era afirmarea unei adintre ele, prezentă separat în a doua premisă.

Cu slabă reprezentare a funcţiei unui argument de a deduce din ceva dat ceva încă necunoscut, un astfel de raţionament conjunctiv reflectă, de fapt, felul în care realitatea se opune irealităţii concluziei necunoscute.

Merită socotit ca un argument capabil să exprime necesitatea vieţii din cauza capacităţii sale de a reflecta ideea că viaţa nu se găseşte decât prin unitatea conjunctivă a mai multor elemente. Iar înaintarea în viaţă, de felul adăugării unei premise şi unei concluzii în urma stabilirii premisei iniţiale, nu este altceva decât raportarea la o unitate a vieţii deja existentă.

Insatisfacţia intelectuală de a vedea viaţa ca o unitate deja dată determină iniţiativele de a căuta realităţi ce o depăşesc şi o determină. Uneori existând tendinţa de a considera aceste realităţi ca fiind unele lipsite de viaţă.