duminică, 20 martie 2011

realitatea corporală



Una din definiţiile stoice ale corpului: singurul care poate acţiona şi asupra căruia se poate acţiona.

Susţinută de interpretarea uneia din propoziţiile lui Platon despre fiinţă, cum că ea ar fi acţiune şi pasiune, definiţia conducea la teza că nimic nu există realmente în afara corporalului.

În favoarea identităţii dintre real şi corporal, stă imaginea omului care se plasează în afara acţiunii şi pasiunii. Este întâlnit în singurătatea vieţii de pustnic sau în singurătatea meditaţiei filozofice.

Pustnicul încetează să acţioneze şi caută lipsa pasiunii sau nepătimirea. Filozoful meditativ caută în gândurile sale depărtarea de lumea acţiunii şi păstrarea unei minţi nealterate de nimic exterior.  Amândoi în singurătate, fără oameni sau lucruri în preajmă.

Pustnicul vede cum „anii trec ca norii” (von Eichendorf, Der Einsiedler) sau vede cum „mintea i se ridică din moartea pătimirii pentru cel materiale” (Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice). Filozoful meditativ, teoretizând, urmăreşte cu privirea desfăşurări de concepte şi ierarhii conceptuale.

Amândoi fac să se vadă ce nu există în preajma lor, cum sunt timpul şi zeul pentru pustnic, conceptul şi ierarhia conceptuală pentru filozof.

Vedeniile lor merită acceptate doar cu conştiinţa că ele sunt mijloace de a scăpa de corpul şi corpurile care acţionează sau suferă.  Ele nu sunt simple ficţiuni, dar nu arată realitatea, ci numai chipurile în care ea trece şi se pierde. În mod temporal, prin detaşarea minţii de spaţiul ei de acţiune şi pasiune, prin schematizarea conceptuală a realităţii şi prin îndepărtarea de ea pe treptele ierarhiilor conceptuale.

Pentru că realitate este şi tot ceea ce gândim în singurătate, trecerile şi pierderile nu sunt numai în minţile pustnicilor şi filozofilor, ci aparţin deopotrivă realităţii înseşi. Învăţăm, contrar intenţiei gânditorilor, cum moare realitatea când o înţelegem.