vineri, 18 martie 2011

Ritmul ideilor şi ritmul lumii


Ritmul decurgerii ideilor una din cealaltă nu corespunde ritmului petrecerii lucrurilor.

Probabil că această nepotrivire de ritm contribuie mai mult la perceperea inadecvării gândirii la realitate decât o face faptul că fiecare din ele are o natură aparte.

Prin paşii lui succesivi şi prin economia premiselor conţinute, raţionamentul nu corespunde felului în care are se realizează trecerea lucrurilor.

Ultima se înfăptuieşte prin paşi care nu urmează o succesiune strictă. De exemplu, trecerea anilor nu este sesizată în succesiune strictă decât pentru cel care se detaşează de trăirea lor. Pentru participanţii activi la trecere, momentele dintr-un an trecut capătă valoare de destin, de anterioritate, aşa încât succesiunea evenimentelor apare ca o întoarcere către respectivele momente.

Mai mult, lucrurile nu se livrează economic, ele sunt într-o expansiune a diversului, a revenirilor, dar şi într-o expansiune a durabilităţii care îndepărtează cu totul ideea de trecere a timpului. Mai asemănătoare dezvoltării unei teme simfonice decât dezvoltării unui raţionament.

Chiar în cazurile de întâlnire cu obiecte unice, cum ar fi indivizii umani, existenţa acestora nu este receptată atomar. Individul nu apare cu rigoarea unicităţii unui fapt exprimabil printr-o propoziţie logică. În pofida individualităţii stricte, într-un anumit om întâlnit poţi regăsi părţi ale indivizilor întâlniţi anterior. Sau, iubind un individ, îi iubeşti simultan şi pe alţii, ilustrând difuz logica erosului din Banchetul lui Platon.

În întâlnirea cu lucrurile, este mai curând o raţionare lentă, încetinită de multiplicitatea şi diversitatea substituirii lucrurilor. Variabilele propoziţionale sau, în genere, formalismul raţionării logice nu este niciodată interpretat univoc. Nu alcătuim diverse raţionamente prin umplerea multiplă şi neechivocă a aceloraşi scheme de raţionare. Dimpotrivă, pentru un „dacă..., atunci...”, avem o mulţime de propoziţii din experienţa lucrurilor care şovăie să intervină după „dacă”, o alta, în acelaşi chip, pentru a umple spaţiul de după „atunci”.

Folosirea raţionamentelor despre lume care se grăbeşte să umple diverse scheme de raţionare este, aşadar, una greşită. Popularitatea acestei proceduri de tratare a lumii nu derivă din natura cunoaşterii, ci din cea a cunoscătorului. Mai precis, este cauzată de o etică a cercetării care îl condamnă pe cel ce nu îşi exprimă opiniile în chip univoc şi nu urmează cu claritate şi economie paşii argumentării.