vineri, 25 martie 2011

Spaţiile dominante


Spaţiul care copleşeşte o face prin mărimea lucrurilor ce îl constituie.

În înţelegere stoică, spaţiul este locul ocupat parţial. Şi spaţiul numai subzistă, nu este real.

Rămâne un rest ocupat, în cazul unui spaţiu care copleşeşte, de subiectul uman. Oamenii devin „fii” ai locurilor, ai spaţiilor mari, fiind copleşiţi în felul circumscrierii unui corp în altul, ca într-un pântece.

Doar la începutul instalării într-un spaţiu copleşitor funcţionează raportul geometric care aşază în opoziţie omul ocupant al unei întinderi minore şi marile forme ale spaţiului copleşitor, munţi, clădiri înalte, mări, câmpuri, păduri, etc.

Contrar, lucrurile mici din jurul unui om, chiar multiplicate, nu-l pot cuprinde, nu îl pot face al lor decât în cazuri patologice. Chiar dacă am spune că uşurinţa folosirii lor ni le apropie.

Circumscrierea omului în spaţiile mari se explică prin faptul că el li se acomodează prin exploatarea mărimii din el. Mărime în sensul a ceva ce nu poate fi urnit din loc. Cum este obârşia în cazul „fiilor” locurilor, sau ocupaţia, când este vorba despre munca în clădiri imense. Sau, în toate cazurile, marterialitatea corpului nostru.

Tulburarea circumscrierii în spaţii copleşitoare este cauzată de pătrunderea printre lucrurile mari a celor minore sau subtile: zgomote sau vorbe omeneşti. Fenomen prezent şi în alte circumstanţe, căci vorba şi numirea obişnuiesc să separe omul de apropierea corporală de lucruri, în pofida pretenţiei lor de a stabili apropieri. Fonetica vorbirii şi numirii este suficientă să tulbure apropierea. 

Când este extincţie fizică printre lucrurile mari, în pământ, în cer prin ardere, chiar şi moartea este apropiere.