marți, 8 martie 2011

Ştiinţa suferinţei



Nu există o ştiinţă a suferinţei. Şi, totuşi, este dorită în două feluri. Într-un prim fel, a şti să suferi este de dorit pentru  a nu te dovedi indiferent, lipsit de conştienţă în privinţa unui lucru care ţi se petrece. Când motivul suferinţei este întemeiat sau când suferinţa este un răspuns la suferinţa altuia, indiferenţa devine condamnabilă.

O astfel de ştiinţă mai este râvnită şi în sensul de abilitate de a trece, în fapt, peste suferinţă. Mai ales, pentru că deţinătorul unei astfel de ştiinţe şi-ar dovedi puterea de a trece peste sau capacitatea de a rezista suferinţei.

Ştiinţa este înstăpânire asupra ceva. Ca înstăpânire este o activitate. Dimpotrivă, suferinţa ca pathos, afect, este pasivitate. Mai mult, este o lipsă sau un gol. Cele două variante dezirabile ale ştiinţei suferinţei tocmai că trec amândouă peste golul resimţit, umplându-l cu nişte conţinuturi, al lamentaţiei sau al diverselor griji ale vieţii, cele care asigură întotdeauna trecerea peste orice. Umplerea nu devine ştiinţă propriu-zisă, în sensul de a consolida poziţia individului faţă de viaţa proprie. Pentru că lamentarea se petrece pentru a fi auzită de alţii şi, ca orice discurs de auzit, ea va lua formele dorite de aceşti alţii. Trecerea peste suferinţă prin grijile vieţii reprezintă şi ea o formă prea slabă de stăpânire a vieţii proprii, fiind, mai degrabă, o abandonare de sine pentru altceva, pentru lucrurile cauzatoare de griji.

Mai există şi o a treia posibilitate. De a lăsa golul neumplut. Cu ştiinţă şi una proprie, golul poate fi determinat ca gol, înţeles ca atare şi recunoscut deplin. O experienţă comună, de altfel,  prezentă oricând este vorba despre o suferinţă fizică pe care în primul rând cauţi să o fixezi sau localizezi, iar preocuparea pentru aflarea leacurilor este  secundară.

Odată golul determinat şi nealterat prin încercarea de a trece peste el, plinul vieţii devine şi el mai determinat. Cunoşti că plinul este aşa prin opozişie cu golul pe care tu însuţi l-ai făcut să apară distinct.

Plinul vieţii nu va fi alcătuit din altceva decât dintr-o sumă de diverse fapte curente, asemănătoare şi identice celor avute anterior determinării suferinţei şi similare celor la care participă şi oamenii care nu au întâlnit suferinţa, ori au întâlnit-o, dar s-au lamentat sau au trecut peste ea.

 Diferenţa constă într-un spor de proprietate asupra vieţii. Când cunoşti şi recunoşti cu precizie suferinţa, tot ce i se adaugă îşi pierde puterea de a te afecta, eliberându-te de viziunea comună că în viaţă păţeşti sau pătimeşti. Ajungi în chip firesc stăpân asupra vieţii şi activezi mai ales prin înţelegerea ei. Amândouă ca urmare a simplului fapt că lucrurile îţi apar acum prea mici pentru a te putea stăpâni şi pentru a te face să pătimeşti.

Nu este o ştiinţă a vieţii capabilă să te conducă la fericire, aşa cum se aşteaptă să o facă stăpânirea ştiinţei morale. Suferinţa neînlăturată împiedică prezenţa contradictorilui ei, fericirea. Totuşi, este o ştiinţă voioasă, având în vedere că atâtea lucruri de pe lângă suferinţă apar mici şi ridicole.