marți, 15 martie 2011

Stoicismul, curs III: Articularea logică a realului - rezumatul cursului

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI
Facultatea de Istorie şi Filosofie
Masteratul de Filosofie Antică şi Medievală
- anul I / semestrul II -
            STOICISMUL

Profesor asociat: dr. Walther Alexander Prager


Cursul al III-lea:

Articularea logică a realului
 (rezumatul cursului)



I. Stoicismul şi tradiţia înţelegerii dialecticii ca logică

- logica şi  realitatea; sintagma logos / pragma (faptă, lucru, realitate) – corespondenţa dintre ele prevalează asupra problemei corespondenţei dintre gândire şi realitate
- pentru Platon, dialectica corespunde întregii activităţi filozofice; originar, dialectica – un derivat al logosului, cu sensul de argumentare, conversaţie, deci, nu în raport direct cu realitatea
- dezvoltarea dialecticii anterior lui Platon, în argumentele de tip zenonian împotriva mişcării, funcţia lor fiind distructivă (la fel elenchos-ul socratic, argumentele sofiştilor), persuasivitatea trece înaintea caracterului explicativ
- dialectica la Aristotel, Topica, capătă un sens peiorativ – Aristotel, „încetând să vadă în dialectică o metodă care pune o problemă de practică, se decide să vadă în ea o practică care pune o problemă de metodă” (Brunschwig); consecinţe: detaşarea dialecticii de raportul logos / pragma; este limitată la domeniul lui pragma, recapătă caracterul de instrument persuasiv si distructiv;
                        - activitatea dialectică nu se identifică cu cea filozofică; ultima se ocupă de fiinţă pe care o vrea sesizată şi înţeleasă; filozoful judecă în termeni de adevăr şi fals; dialectica adună, compară păreri, funcţie gimnastică, omiletică, diaporetică; jocul dialectic presupune existenţa unei interogaţii iniţiale duble: „p sau non-p?”. „P” ales dintre endoxai, opinii reputate şi probabile care să permită dezvoltarea argumentaţiei.
                        - contrapartea aristotelică a dialecticii, analitica, atrage necesitatea şi adevărul de partea unei realităţi deja structurate potrivit filozofiei aristotelice, ignorând felul „dialectic” în care aceasta se livrează cunoaşterii comune; mai mult, dialectica din Topica este prezentată ca o variantă imperfectă de a discuta argumentativ despre o aceeaşi structurare aristotelică a realului: „atât cel ce demonstrează, cât şi cel ce gândeşte dialectic argumentează silogistic, după ce stabilesc că ceva aparţine sau nu aparţine la altceva dat”. An. Pr. 24a.

II. Virtuţile dialecticii

-         Pentru Socrate, virtuţile dialecticii ca metodă de investigare şi de înţelegere a valorilor morale devin virtuţi de comportament
-         Pentru Aristotel, discuţia argumentativă este o activitate naturală a omului pe care dialectica o aduce la forma unei metode reflectate, nu poate deţine decât virtuţi secundare, contemplaţia (theoria) se situează la un nivel superior şi ea configurează un mod de viaţă.
-         Stoicismul atribuie dialecticii (cu sensul de logică în general) un statut şi virtuţi prin care se atestă funcţia ei de cunoaştere a realităţii şi, deopotrivă, importanţa ei pentru constituirea modului de viaţă stoic; logica este ca ştiinţă a logosului corect  o virtute şi numai înţeleptul este dialektikos (fr. 115);
-         dialectica presupune folosirea logosului pentru descoperirea adevărurilor, folosirea adevărurilor pentru exerciţiu, lipsa implicării în dispute eristice (fr. 119)
-         definiţia dialecticii: ştiinţa de a vorbi bine (eu legein), faptul de vorbi bine fiind pus în legătură cu rostirea adevărurilor şi a celor care se cuvin.
-         Virtuţiile antrenate de virtutea dialecticii: absenţa precipitării (aproptosia) – ştiinţa circumstanţelor când trebuie să îţi dai asentimentul şi când nu; circumspecţia (aneikaioteta) – fermitatea gândirii când este confruntată cu probabilul (eikos); irefutabilitatea (anelegxia) – puterea logosului; seriozitatea (anaptoioteta) – dispoziţia care duce reprezentările (phantasiai) la raţiunea dreaptă (orthos logos).

III. Raportul dialecticii stoice cu realul

  • Provocarea şi tradiţia megarică
- tradiţia megarică, filiaţie eleată, socratică – paradoxurile, ex.:
(1) Mincinosul: „Un om spune că el minte. Ceea ce spune este adevărat sau fals?”
(2) Voalatul, Ascunsul sau Electra. „Spui că îl cunoşti pe fratele tău. Dar omul cu faţa acoperită care tocmai a intrat este fratele tău şi tu nu-l cunoşti”
(3) Chelul sau Grămada. „Poţi spune că un om este chel dacă are numai două fire de păr? Da. Poţi..., etc. Atunci unde vei trage linia de despărţire?”
(4) Încornoratul. Ceea ce nu ai pierdut, încă nu ai. Dar tu nu ţi-ai pierdut coarnele. Aşa că încă ai coarne.

-         (1) – caracterul straniu al oricărei încercări de-a face ca o propoziţie să spună ceva despre adevărul sau falsitatea sa (Kneale), existenţa unor propoziţii inexprimabile în limbaj (Eklund); (2) – neputinţa cunoaşterii de a certifica propoziţiile presupus a deriva din ea; (3) – imprecizia esenţială a unora din expresiile noastre (Kneale); (4) o propoziţie („tu nu ţi-ai pierdut coarnele”) poate fi acceptată, chiar dacă este presupusă şi conduce la altele inacceptabile;

-         semnificaţia generală a paradoxurilor: semnalează probleme la nivelul schemei noastre conceptuale comune, ne suspendă între prea multe răspunsuri bune, demască fragilitatea relaţiei cunoaşterii comune cu realitatea pe terenul limbajului,  în ciuda aparenţei că ele şi-ar corespunde neechivoc. Simţul comun pare un „întreg dintr-o bucată, atemporal” (Roy Sorensen), însă paradoxurile îl arată ca un întreg rezultat din părţi oricând posibil să intre în conflict. Paradoxurile pun problema dacă şi raţiunea umană este la fel de fragilă.

  • Propoziţia (axioma)

-         Paradoxurile sunt construite pornind de la admiterea unei propoziţii, apoi sunt derivate propoziţiile implicate de ea = schema unei gândiri condiţionale; stoicii elaborează atât o teorie a propoziţiei, cât şi una a condiţionalului.
-         Propoziţia – axioma – „un dicibil (lekton) complet în el însuşi care poate fi stabilit atât timp cât este el însuşi implicat”
-         lekton  cu sensul de semnificaţie (fr. 152, lekta sunt „purtătoare ale unei semnificaţii”); cele despre care noi spunem că sunt lucruri, sunt dicibile; este înlăturat realismul naiv care ar susţine că realitatea este exprimată direct prin limbaj: „corpurile nu pot fi învăţate, dicibilele sunt cele ce pot fi învăţate, iar dicibilele nu sunt corpuri” (fr. 153); fr. 182: stoicii, spre deosebire de epicureici, consideră că sensibilele nu sunt adevărate în mod direct, ci prin intermediul inteligibilelor cărora li se asociază
-          lekta – semnificaţiile subiacente în orice spunem sau gândim, stau la baza oricărei reprezentări raţionale pe care o avem, dar subzistă şi când nimeni nu le gândeşte sau rosteşte; sesizarea lipsei proprietăţii asupra înţelegerii şi limbajului (ex. Wittgenstein, Cercetări filozofice: „Dacă aş asculta cuvintele ce-mi ies din gură, atunci aş putea spune că un altul vorbeşte prin gura mea”, p. 350)
-         lekta urmează unei distincţiei dintre: voce (fone) – posibil numai zgomot, vorbire (lexis) – articulată, dar poate fi lipsită de înţeles, discurs (logos) – o rostire cu înţeles; lekton se găseşte între semnificat (vorbire) şi obiect, fiind cel care semnifică (semnificantul):
fr. 149: „Stoicii spun că trei lucruri sunt legate la un loc, cel care este semnificat, cel care semnifică şi obiectul; dintre acestea, cel care semnifică este vorbire, ca, de exemplu, Dion”, cel care este semnificat este lucrul însuşi dezvăluit de el şi pe care noi îl înţelegem ca subzistând în gândirea noastră, dar barbarii nu-l înţeleg, deşi aud cuvântul vorbit, în timp ce obiectul este cel care există în afară, de exemplu, Dion însuşi. Dintre acestea, două sunt corporale, adică vorbirea şi obiectul, în timp ce unul este incorporal, şi anume lucrul care este semnificat, adică lekton-ul care este adevărat sau fals.”
consecinţe: subordonarea vorbirii faţă de semnificaţie; împotriva concepţiei lui Aristotel, nominativul este caz, pentru că reprezintă „căderea” sub un concept aflat în suflet, cade drept şi este arhetipul emisiei vocale, restul, cazuri oblice.
  
-         tipuri de lekta:

Dicibile


Incomplete

Complete

Predicate
Propoziţii
                (adevărate

sau false)
Întrebare (cu răspuns da sau nu), interogaţie (răspuns: indicarea unei realităţi), ordin, jurământ, adresare (vocativ), îndoială, rugăciune, ipoteză, ecteză (ipoteză în geometrie)

(nici adevărate, nici false)

Simple
Complexe



Ultimele, nici adevărate, nici false, pot conduce, totuşi, către adevăr. Chrysippos a admis propoziţiile, jurământul şi ipotezele ca posibil  a fi integrate într-o logică a inferenţei. Nici unele nu sunt luate încă drept enunţuri, ele doar trebuie spuse. (clasificarea dicibilelor reflectă credinţa stoicilor că ele se pot găsi într-un raport cu realitatea, chiar dacă nu unul care oferă posibilitatea de a le conferi o valoare de adevăr; extensia dicibilelor, ex. Wittgenstein, Cercetări: „Nu pot să spun oare: strigătul, râsul sunt pline de semnificaţie? Şi asta înseamnă, aproximativ: multe se pot înţelege prin ele”)

-         propoziţiile îndeplinesc rolul de aserţiuni. Potrivit filosofiei moderne, într-o aserţiune se stabileşte ceva stă într-un fel sau altul (Frege nota aserţiunile cu un simbol aparte), ceea ce este asertat poate deveni obiectul unei atitudini propoziţionale – credinţă, îndoială, speranţă şi invers. Aserţiunea este un act cu conţinut propoziţional. Distanţă faţă de propoziţia aristotelică.
-         În logica stoică, propoziţiile sunt măsurate atât în funcţie de valoarea de adevăr, calitativ (afirmative şi negative), cât şi în funcţie de capacitatea semnificării realului, afirmativele fiind: predicative sau medii, categorice sau definite, indefinite. Indefinite: merge; definite: Acesta merge; predicative: Socrate merge. Crietriul indexical – deictic – garantează adevărul sau falsul propoziţiilor.

  • Propoziţii compuse

-         Textual, axiome non-simple compuse din axiome simple. Sensul propoziţiilor compuse în logica lui Russell, Whitehead (PM): un agregat de propoziţii, considerate ca nişte întreguri determinate în mod necesar non-ambiguu în cadrul unei singure propoziţii mai complexe decât constituentele sale (= funcţie cu argumente); comun logicii propoziţionale actuale şi celei stoice este faptul că o propoziţie compusă primeşte o valoare de adevăr în funcţie de valoarea propoziţiilor simple din alcătuirea lor.
-         Tipurile de propoziţii distinse de Chrysippos şi de (probabil) alţi filozofi stoici:

condiţionalul
conectivul „dacă”
condiţionalul inferenţial sau modificat
conectivul „dat fiind”
conjuncţia
conectivul „şi”
disjuncţia
conectivul „ori”
enunţul cauzal
conectivul „din cauză că”
axioma comparativă
conectivul „mai curând....decât”
axioma comparativă de inferioritate
conectivul „mai puţin...decât”

-         verifuncţionalitatea conjuncţiei şi disjuncţiei; condiţionalul megaric;
-          implicaţie materială (în acord cu tabelul valorilor de adevăr din logica modernă) / la Chrysippos: implicaţie strictă (opusul consecventului trebuie să fie contradictoriul antecedentului)
-         antecedentul condiţionalului ca semn; aparţine numai condiţionalului valid, care începe şi se sfârşeşte cu adevărul, „pentru că acest condiţional va exista şi ceea ce este semnificat trebuie să existe laolaltă cu el..... semnul prezent trebuie să fie al unui lucru prezent, pentru că unii se înşală voind ca un lucru din prezent să fie semnul unui lucru din trecut”, fr. 216 (cu exemplul de eroare: „dacă are o cicatrice, acesta a suferit o rană”; exemplul corect: „dacă această femeie are lapte în sâni, atunci ea a născut” – deosebirile dintre exemple); semnul trenuie să fie manifest, pentru a face trecerea de la manifest la manifest (stoicii îl utilizau în practica ştiinţelor empirice, mai ales în medicină);
-         propoziţiile compuse folosite în construcţia argumentelor (valide, dacă nu este  posibil ca premisele să fie adevărate şi concluzia falsă); silogismele perfecte ca moduri de a reduce la ele silogismele imperfecte
-         Distincţie dintre aletheia şi alethos: „se spune că adevăratul diferă de adevăr în trei moduri, în esenţă (ousia), în compoziţie (sustasei) şi în înţeles (dunamei): în esenţă, deoarece adevăratul este incorporal, căci el este o axiomă şi aceasta un lekton. În schimb, adevărul este un corp, căci el pare să fie o ştiinţă care exprimă toate lucrurile adevărate şi orice ştiinţă este un mod de a fi al părţii conducătoare,  aşa cum pumnul se prezintă ca mână într-un anumit mod de a fi.  Iar partea conducătoare...este un corp. Prin urmare, adevărul va fi, de asemenea, corporal, potrivit genului său” (fr. 122); consecinţele distincţiei: precedenţa ontologică a adevărului faţă de adevărat; dimensiunea morală: „adevărul aparţine înţeleptului, adevăratul poate exista şi în cel rău”