sâmbătă, 19 martie 2011

Sufletul material



Chiar dacă astăzi nu se pune exact în aceiaşi termeni, persistă problema naturii sufletului, dacă este spirituală sau materială. În filozofia antică, a doua teză era apărată de filozofii epicureici şi stoici. Susţinătorii primeia, mai aproape de concepţia comună, priveau teza materialităţii ca absurdă, chiar una împotriva cunoaşterii comune.

De fapt, aparenţa absurdităţii derivă din faptul că investigarea sufletului se realizează printr-o întrebare din cercetările filozofice care îndrumă către răspunsuri „spirituale”. Întrebarea „ce este sufletul?” solicită o esenţă a sufletului situată într-un fel sau altul în aria imaterialelor. Întrebarea „cum este sufletul, spiritual sau material?” îi urmează implicit acesteia, chiar dacă este adresată în mod independent.

Dată fiind imposibilitatea de a oferi un răspuns precis ambelor întrebări şi luând în seamă chiar inadecvarea lor, câtă vreme se sprijină pe o presupoziţie – că sufletul există -,  răspunsurile posibile, sufletul este spiritual sau material, trebuie date altfel decât demonstrativ.

În locul unei demonstraţii neconvingătoare, sufletul trebuie să fie o noţiune asumată ca adevărată. Asumată cu sensul minimal al sufletului, de unitate capabilă să reunească o serie de manifestări lipsite de cauze fizice precise.

Justificarea accepţiei spirituale sau materiale atribuită noţiunii de suflet trebuie realizată prin testarea aplicabilităţii ei la un domeniu relevant. De exemplu, pentru noţiunea de „masă”, domeniul relevant este experienţa comună a lucrurilor. Şi noţiunea este folositoare, atât timp cât simplifică experienţa legată de un obiect de mobilier regăsit în mii de exemplare. Noţiunea de masă simplifică limbajul, fiind, evident, mult mai dificil să oferi câte un nume sau câte un semn fiecărei mese întâlnite.

Unul din domeniile relevante în privinţa noţiunii de suflet este cel al vieţii sociale. Sunt şi acolo mii de indivizi, dar, diferit de cazul meselor, o viziune corectă presupune tratarea  fiecăruia ca, într-adevăr, o individualitate. Folosirea unei noţiuni de suflet ca forţă spirituală ar tinde să exploateze capacitatea de extindere a spiritualităţii pentru ca un individ să poată spune că îi sunt prezenţi în suflet toţi acei indivizi. Realitatea unei asemenea prezenţe nu este contestabilă, dar este limpede că gradul de participare la vieţile altora şi la individualitatea lor scade pe măsura extinderii spiritualităţii.

În varianta apărată de stoici, dacă sufletul este considerat material, atunci, raportat la acelaşi domeniu, omul va căpăta conştiinţa că materialitatea sufletului său îi va permite o prezenţă reală alături de ceilalţi oameni. Nu va fi posibil să pretinzi că îţi sunt prezenţi în suflet la fel  de mulţi oameni ca în cazul în care ai avea un suflet spiritual. Dar, nici nu va scădea gradul de participare la vieţile lor individuale. Fără să existe o conexiune directă în scrierile stoicilor, este de presupus că materialitatea sufletului prezent altora în apropierea permisă numai de materie îi va fi făcut să nu preţuiască prea mult încadrarea generică şi, deci, spirituală, a oamenilor în clase sociale.

Dacă un suflet material împiedică îmbrăţişarea universală a umanităţii, conservă în schimb valoarea prezenţei omului din apropiere laolaltă cu o sănătoasă luciditate în privinţa limitării proprii la o lume fizică.