duminică, 6 martie 2011

„Vino, odihnă a lumii, tu, noapte tăcută!”




„Vino, odihnă a lumii, tu, noapte tăcută!”, invocă pustnicul, der Einsielder, în poezia lui von Eichendorf. Altceva decât „Veni, creator spiritus”. Spiritul creator este chemat pentru a face, noaptea pentru a pune capăt „zilei care îl îngrijorase atât” pe însingurat. Cât de reală este invocarea odihnei? Ca dorinţă de moarte, ar avea de înfruntat un vers al lui Goethe ce ameninţă nostalgicii morţii cu aruncarea în foc.

Însă moartea nu se doreşte, cum nu putem râvni la nimic necunoscut. Tot trăind, a-ţi exprima dorinţa de a muri nu este decât o încercare nefericită de a te considera stăpân asupra vieţii prin negarea ei.

Odihna lumii nu este o dorinţă de moarte, ci o invocare. Moartea nu este un obiect de discurs, e chemată să vină. Şi vine pentru însingurat, nu pentru cei mulţi. Moartea este a lui, căci numai el trăieşte în felul odihnei de lume. Invocarea este, astfel, una reală, fiind dorinţa de a da un chip cosmic realităţii însingurării.

Cosmicizarea însingurării nu este parte a unei retorici sterile, ci urmarea faptului că întâlnirea cu lumea se realizează numai în singurătate. Lumea din tine şi din afara ta nu este greu de cunoscut din pricina ascunderii sau infinităţii ei. Mai curând din cauza altora, se ştie doar că orice idee mare despre lume a venit numai singular, nu colectiv.

Ziua care îngrijorează este populată de oameni şi este o „decosmicizare” a realităţii. Chiar şi numai un singur om îi poate apărea însinguratului ca o mulţime. Ca şi cum ar fi moştenitorul unui păcat originar, este posibil ca un singur om să înfăţişeze fie şi numai printr-o faptă o istorie a lumii care îngrijorează. Într-o faptă poate fi cuprinsă larma tuturor poveştilor oamenilor, cea care nu îngăduie niciodată prezenţa nopţii tăcute. Iar dacă însinguratului moartea îi vine pentru el, ca tăcere a nopţii vine mereu împotriva oamenilor gălăgioşi în lumina zilei.