sâmbătă, 12 martie 2011

Virtutea logicii


Logica stoică a fost una propoziţională sau una care a rezistat modalităţii prin care logica aristotelică pretindea să intre în inima lucrurilor, dezvăluindu-le silogistic părţile lor. Cu un mare interes pentru individualitatea lucrurilor, la fel de mare precum cel aristotelic, stoicismul le preia propoziţional în argumentare, ca fapte sau evenimente, iar în privinţa definirii lor se mulţumeşte să le descrie calităţile proprii preconcepute în experienţă, fără să le caute esenţa.

Filozofii antichităţii de filiaţie platoniciană şi peripatetică abia că puteau înţelege de ce Chrysippos, dialecticianul suprem al stoicismului, a refuzat cercetarea esenţelor lucrurilor. Mai ales că, după mărturisire acestuia, nu se va fi folosit de logica propoziţională în alcătuirea doctrinelor sale.

Totuşi, singurii din antichitate, stoicii vedeau logica drept una din virtuţi,  a cărei stăpânire deplină nu va fi revenit decât perfectului şi încă nenăscutului Înţelept. Cum se împacă aprecierea maximă a logicii cu minimul interes în descifrarea logică a naturii lucrurilor pusă la dispoziţie de tratatele aristotelice? Anticii şi medievalii au considerat că nu se pot împăca şi au lăsat deoparte judecarea logică a realităţilor în funcţie de faptele pe care le compun.

Ca explicaţie, este de luat în seamă încrederea stoicilor că logica este o virtute. Virtutea în raport cu lucrurile este cea de a le lăsa să ţi se impună. Cunoaşterea lor înseamnă a li te impune şi o faci prin subordonarea acestora faţă de schemele tale de gândire sau, ca în cazul analizei aristotelice categoriale, prin luarea lor la întrebări, prima fiind „ce este?”. Lucrurile se impun prin multiplicitatea calităţilor lor şi prin legăturile în care se găsesc unele cu celelalte. Propoziţia este ecoul felului în care ele se impun şi, ca mărturie în plus pentru acest fapt, logica stoică nu pretinde că propoziţiile pot fi atemporal adevărate. Ele sunt adevărate numai atât timp cât stările de fapt semnificate încă se află prezente.

Corespondentă în morala stoică este distincţia dintre lucrurile care stau în puterea noastră şi cele din afara noastră. Pe ultimele, când ne sunt adverse, le lăsăm să fie aşa cum sunt prin natura lor, exterioare. Nu le luăm nici pe ele la întrebări. Şi este posibil ca în acest punct să nu fie vorba numai despre austeritatea moralei stoice. În afara ei, se remarcă adesea că marile lucruri de care suntem departe nu pot fi desconsiderate decât atunci când le desfacem în amănuntele lor.