miercuri, 6 aprilie 2011

Focul trăieşte în moartea pământului


Focul trăieşte în moartea pământului, aerul în moartea focului, apa în moartea aerului şi pământul în moartea apei...şi apa este moartea pământului, aerul este moartea apei şi focul a aerului. Şi la fel în ordine inversă.
(Heraclit, fr. 34)

Nimeni nu poate înţelege o asemenea trecere printr-o analiză a elementelor. Ele nu trec, atât cât sunt elemente.

Elementele, pentru a fi cunoscute, trebuie sesizate printr-o trecere, nu static. Ele necesită a fi observate în felul în care devin cunoscute pornind şi trecând de la experienţa comună a conglomeratelor de elemente.

Trecere grea, pentru că omul nu renunţă uşor la chipurile frumoase şi utile ale conglomeratelor de elemente doar pentru a cunoaşte structura lucrurilor.

Când se petrece această trecere, ea este violentă şi se manifestă în cea mai mare măsură ca trecere. De aceea, se arată şi ea ca unul din lucrurile ignorate de om în experienţa comună, precum erau şi elementele.

Nu ignorare absolută a trecerii, de vreme ce trecerea i se impune omului prin variile împrejurări ale vieţii. Omul o ignoră, de fapt, sub forma absolutizării trecerii. Când trecerea provoacă suferinţă, ea este considerată, în scopul izolării ei de practica vieţii, ca un eveniment în principiu irepetabil. Motiv pentru care trecerea este evaluată în mod obişnuit ca pierdere definitivă. Moartea altuia este pentru mulţi irecuperabilă şi nesubstituibilă, pentru că, de nu ar fi, moartea ar invada şi în spaţiul practicii comune a vieţii, afectând comoditatea tratării conglomeratelor de elemente ca unele veşnic prezente.

Afectarea pentru moartea altuia este o formă de a arăta că morţile şi trecerile sunt departe de a fi o afectare continuă a vieţii în chiar elementele ei.

Viaţa care trăieşte într-o moarte sau după o moarte, aşa cum trăieşte focul în moartea pământului, capătă, în raportare la morţile oamenilor, un sens imoral. Imoral, adică străin obiceiurilor noastre de a evita întâlnirea cu trecerea.

În moralitatea naturii, adică în obiceiurile ei cunoscute de om doar prin efortul de a renunţa la comoditatea folosirii vorbelor indiferente şi impersonale despre natură, acceptarea vieţii în moarte este lege universală.

Această lege universală cere sacrificarea oricărei urme de particularizare a existenţei. În ocuparea morţii şi trecerii prin introducerea vieţii, sacrificiul este senin, sângele fiind vărsat parţial, doar pentru a-l expune ca mobil al vieţii.