marți, 5 aprilie 2011

Stoicismul, curs V: Cosmos-ul, natura şi reproducerea lor în om - rezumatul cursului

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI
Facultatea de Istorie şi Filosofie
Masteratul de Filosofie Antică şi Medievală
- anul I / semestrul II -
            STOICISMUL

Profesor asociat: dr. Walther Alexander Prager


Cursul al V -lea
Cosmos-ul, natura şi reproducerea lor în om
(rezumatul cursului)

I. Definirea cosmos-ului
- încercărilor presocraticilor de cunoaştere a lumii; critica lor din perspectivă modernă: nu au recurs la „disecţia naturii” prin experiment (J. Burnet) – virtuţile şi eşecurile unei „desecţii a naturii”; rolul fondator al teoriilor presocratice din perspectivă modernă: „conceperea unui cosmos care este presupus de ideea unei ştiinţe naturale şi de practica ei” (G. Vlastos), sau percepţia unui univers uman de către om [care sunt posibilităţi de interpretare?]
- obiectul de cercetare: cosmos şi cosmeo (a pune în ordine, a aranja, ex: curăţarea urmelor unui masacru, aşezarea cailor şi soldaţilor în ordine înainte de lupta); ordinea produce frumuseţe, astfel încât cosmos şi cosmeo vor însemna şi podoabă, împodobire – substratul estetic al cosmos-ului, înrudirea criteriilor estetice şi etice în limba greacă: kakos, aischros; trecerea de la sensul moral al cosmos-ului la cel de ordine universală odată cu Heraclit.
- Heraclit construieşte primul o cosmologie (lumea permanentă, negenerată şi nemuritoare), filozofii anteriori o cosmogonie (= răspunsuri la întrebările: „Care este sursa sau originea lumii?”, „Care este începutul ei şi la ce se va întoarce?”)
- la Heraclit, cosmos nu înseamnă o formă sau structură a Universului (ca în cazul altor presocratici), ci se referă la „o ordine dinamică care operează transformările elementelor unele în celelalte” (G. Vlastos); în plus, omul este prins în această dinamică, explicarea cosmos-ului fiind în acelaşi timp şi una a omului. Stoicii vor urma viziunea heraclitică despre lume, asemânând-o cu un animal.
- Regăsirea perspectivei statice în concepţia filozofică modernă despre natură – posibilităţile de înţelegere a  lumii naturale la Kant, Fundamentele metafizice ale ştiinţei naturale:

            Dacă lumea naturală este luată numai în înţelesul ei formal, când ea înseamnă primul principiu intern a tot ceea ce aparţine existenţei unui lucru, atunci pot fi atât de multe ştiinţe naturale  câte sunt lucrurile diferite potrivit speciei, fiecare dintre ele conţinând principiile proprii de determinare ce aparţin existenţei sale. Dar, natura este luată şi altminteri, în înţelesul ei material, nu constitutiv, ci drept sumă totală a tuturor lucrurilor, în măsura în care ele sunt obiecte ale simţurilor noastre şi, astfel, deopotrivă ale experienţei. În acest înţeles, natura este, de aceea, înţeleasă ca întreg al tuturor aparenţelor, adică, lumea sensibilă, excluzând obiectele nonsensibile. Apoi, natura luată cu semnificaţia de lume are două părţi principale, în acord cu diviziunea simţurilor noasre, una conţinând obiecte ale simţurilor noastre externe şi cealaltă obiectul simţului nostru intern. În acest înţeles, prin urmare, este posibilă o doctrină dublă despre natură, doctrina corpului şi doctrina sufletului, unde prima are în vedere natura extinsă, a doua natura gânditoare.

Difernţele dintre lumea naturală kantiană şi cosmos-ul stoic:
·        primul principiu intern ar corespunde unei raţiuni seminale - logos spermatikos; noţiunea stoică este sinteză dintre formal şi material, dintre raţiune atemporală şi proces temporal; deşi sunt afirmate raţiuni seminale multiple, ele nu particularizează existenţa unor specii de lucruri, motiv pentru care nu vor conduce la dezvoltarea unor ştiinţe particulare
·        pentru stoici nu există un înţeles material al naturii aflat în corespondenţă cu un criteriu epistemologic, cum este cel al experienţei
·        stoicii nu privesc lucrurile ca elemente dintr-o sumă, ci le văd ca părţi ale unui întreg, o „sumă” înzestrată cu o unitate şi organizare a elementelor componente; ordinea lumii este lumea, cf. fr. 542
·        stoicii nu operează o diviziune între o lume externă şi internă, ci între cele care nu ţin de noi şi cele care ţin, caz în care ceva care ţine de noi se regăseşte, de fapt, printre lucrurile calificabile ca exterioare în variantă kantiană; identificarea sufletului cu un corp nu permite realizarea distincţiei dintre o natură extinsă şi una gânditoare; „extinderea” lumii este posibilă printr-o extensiune a naturii „gânditoare” de origine divină: „înţeleptul stoic...va fi convins că soarele, luna, toate stelele, pământul şi marea sunt zei, pentru că o anumită inteligenţă vie se întinde prin toate aceste fiinţe şi soseşte, totuşi, o zi în care toată această lume va fi distrusă prin foc” (fr. 536)
- distincţia stoică dintre univers  (to pan = totul, termenul folosit de filozofii presocratici cărora nu le era accesibilă noţiunea heraclitică de „cosmos”), alcătuit din cosmos şi vidul infinit, şi cosmos, identificat cu întregul; cosmos-ul este zeu, vieţuitoare, ordine divină a lumii, sistem al cerului, al pământului şi al naturilor pe care le conţin, sistemul zeilor, al oamenilor şi al lucrurilor care există pentru ei, locuinţa (oiketerion) zeilor şi oamenilor;
- fr. 544: „lumea este ca o cetate constituită din zei şi oameni, în care zeii deţin puterea, în timp ce oamenii sunt supuşi, între ei există o comuniune, pentru că au parte de raţiune ... şi toate au fost create pentru ei...zeul care guvernează ansamblul lucrurilor are grijă de oameni fiind binefăcător, devotat, filantrop, drept şi posedând toate virtuţile” – identificarea grijii pentru om cu grija pentru lume face ca aşteptările omului de la divin să nu fie unele personale

II. Natura cosmos-ului
- Consecinţă a unităţii lumii: elementele ce compun natura lumii comportă la rândul lor unitate şi se află în comuniune;
- Unitatea lumii este afirmată prin ideea că lumea este sferică; sfericitatea lumii ca eternă revenire la aceeaşi condiţie se observă la nivelul existenţei lumii ca întreg, cât şi la cel al elementelor ce o compun:
·        sfericitatea existenţei lumii: generările şi coruperile succesive ale aceleiaşi lumi prin conflagraţie; motivaţie: 1. coruperea lumii este un fapt care trebuie admis, chiar dacă el nu înseamnă dispariţia unor elemente ale lumii, ci transformarea lor fără pierderi, finalmente în focul prezent în toate lucrurile (prin dispariţia apei); 2. perfecţiunea lumii guvernate de zeu nu permite înlocuirea ei printr-o altă lume, presupus mai bună [fr. 630: Stoicii spun că atunci când planetele sunt restabilite în acelaşi semn zodiacal potrivit înălţimii şi întinderii pe care fiecare le avea la început, potrivit felului în care universul a fost alcătuit originar, odată cu încheierea anumitor cicluri temporale prin conflagraţie şi prin distrugerea celor existente, ele readuc acelaşi univers la o nouă existenţă, iar astrele determină ca fiecare lucru existent în ciclul originar să se petreacă din nou la fel, în mod neschimbat. Şi vor fi iarăşi un Socrate şi un Platon, laolaltă cu fiecare om aflat împreună cu ei, prieteni şi cetăţeni, se vor întâlni cu aceleaşi evenimente şi vor fi aceleaşi întâmplări, se vor consacra aceloraşi activităţi şi fiecare oraş, sat, sau câmp va fi restabilit în acelaşi fel. Restabilirea universului nu se va petrece numai o singură dată, ci de multe ori sau, mai degrabă, la infinit şi revenirea aceloraşi lucruri nu va avea sfârşit. În schimb, zeii nu sunt supuşi acestei distrugeri, ci ei, după ce observă un ciclu temporal, cunosc pe baza acestuia cum vor fi toate cele viitoare din ciclurile următoare. Căci nu va fi nimic străin faţă de cele petrecute mai întâi, toate, până şi cele mai mărunte lucruri, desfăşurându-se la fel, fără schimbare.]
·        inexistenţa unor frânturi între ciclurile cosmice: calitatea de ordine universală persistă într-o substanţă mai mică, cea a lui Zeus, în vremea conflagraţiei (fr. 611); extinderea şi contractarea zeului (fr. 615).
·        sfericitatea ciclurilor astrale şi ale astrelor socotite vieţuitoare (fiinţe animate, lucru atestat de mişcarea lor) şi zei corpuptibili în momentul conflagraţiei (zei înzestraţi cu senzaţie şi inteligenţă); participarea lucrurilor naturale la caracterul sferic al astrelor prin hrănirea acestora: soarele se hrăneşte din apa mării, luna din apa dulce a lacurilor şi râurilor, celelalte planete din exhalaţiile pământului (pierzând apa, natura sublunară se îndreaptă natural către conflagraţia stabilită de rotirea astrelor).
·        Partea imobilă a cosmos-ului, pământul, participă la sfericitatea lumii în calitate de centru al acesteia, cel spre care se adună corpurile îndepărtate şi este, la rândul lui, sferic; apa se află dedesubtul pământului; atrage corpurile datorită existenţei unei comuniuni şi înrudiri (symphonia)
·        Ciclul anotimpurilor urmează o mişcare a aerului determinată de sfera celestă:


III. Plantele şi animalele
- Lucrurile naturale inanimate, plantele, animalele şi omul aflate în unitate datorită prezenţei în ele ale aceleiaşi pneuma (suflu) universale; la nivelul naturii,  există trei tipuri de sufluri: suflul hectic (de la hexis, dispoziţie care asigură coeziunea, prezent în lucrurile naturale inanimate, de exemplu, în piatră şi lemn – de observat conotaţia etică a termenului), suflul natural (prezent în plante) şi suflul psihic (prezent în animale şi în om).
- plantele sunt înzestrate cu o natură care  face posibile nutriţia, transformarea şi creşterea; animalele au un suflet raţional capabil de senzaţie, reprezentare şi impuls; omul are un suflet raţional.
- spre deosebire de teoria aristotelică din De anima, plantele nu au suflet, ci natură (etimologic, physis avea sensul de creştere, extensiune), pentru că nu acţionează potrivit părţilor sufletului din teoria platonică: impulsivă, apetitivă şi raţională; absenţa sufletului este compensată de apartenenţa plantelor la unitatea cosmică şi la raţionalitatea providenţei: 1. unitate manifestă în relaţiile dintre plante: „unele se îmbrăţişează şi se unesc precum îndrăgostiţii, cum sunt măslinul şi iedera, ulmul şi viţa-de-vie, altele se resping şi se evită”, fr. 731, „struggle for existence” din darwinism este văzută ca o formă de unitate; 2. teleologia lumii este reflectată de plante nu numai la nivelul folosului lor pentru om, fiind şi modalităţi prin care se continuă procesul cosmic de generare seminală, fr. 713: „În realitate, fructele nu ar exista numai pentru a fi hrană animalelor, ci şi ca instrumente pentru generarea perpetuă de fiinţe asemănătoare. Ele conţin substanţele spermatice în care se găsesc, fără să apară ori a se arăta, principiile raţionale ale întregului lucrurilor. Aceste principii devin evidente odată cu întoarcerea anotimpurilor favorabile”.
- animalele sunt înzestrate cu un suflet ce asigură senzaţia şi mişcarea; sunt mişcate în principal de impuls şi reprezentare; posedă facultăţi superioare, precum reprezentarea şi impulsul, dar le lipseşte asentimentul şi raţiunea; raţiunea este compensată de un comportament raţional fixat în ele datorită raţionalităţii lumii: animalele se pot ghida după raţionamente elementare, cum este cel disjunctiv, există forme ale deliberării, privită în filozofia antică drept o parte a facultăţii raţionale a sufletului; animalele cooperează unele cu celelalte în vederea supravieţuirii.

IV. Reproducerea umană
- reproducerea umană este gândită de stoici ca o manifestare a forţei generative a cosmos-ului, aşa cum este ea întâlnită la nivelul general al naturii; principiul reproducerii, sperma, reia, prin compoziţia sa, proprietatea Zeului de a fi raţiune seminală (logos spermatikos), întrucât: 1. ea conţine principii raţionale (logoi) care ghidează dezvoltarea fiinţei umane; 2. este sinteză a materiei şi a unui principiu activ, ea provenind din întreg corpul şi din suflet (principiul activ al fiinţelor umane), spre deosebire de teoriile antice care considerau sperma ca o materie reziduală (ex. teroria galenică de inspiraţie peripatetică, reluată de Nemesius din Emesa: „organele facultăţii seminale sunt la origine venele şi arterele. Pentru că, mai întâi, lichidul seminal este generat în ele printr-o transformare a sângelui, cum se întâmplă şi cu laptele din sâni. Hrana acestor vase este chiar acest lichid, pentru că originar au căpătat existenţă de la sămânţă. Iar pentru a se hrăni, arterele şi venele supun sângele la un proces de coacere în lichidul seminal şi reziduul din hrana lor devine sămânţă”); 3. i se atribuie o forţă demiurgică, de artizan (technites): fr. 741: „pentru unii <stoici> sămânţa este artizan, pentru alţii suflul din sămânţă”; 4. argumentat etimologic, sperma reia mişcarea de difuziune sau răspândire (speiro) a divinului în cosmos (fr. 742)
- unitatea cosmică este repetată în reproducere prin alcătuirea spermei din calităţile umedului şi uscatului, corespunzătoare apei şi focului (element pasiv şi activ), fiind considerată un suflu cald aflat într-un lichid; unitatea în reproducere este atestată, de asemenea, prin admiterea faptului că şi femeia este purtătoare a unei seminţe.
- embrionul uman este guvernat de principiul creşterii, determinant pentru plante ca suflu al lor; embrionul asemănat cu o plantă, fr. 755: „Stoicii spun că embrionul este el însuşi o parte a uterului şi că nu este un animal, deoarece, la fel cum fructele sunt părţi ale plantelor şi se detaşează de ele atunci când se coc, aşa se petrece şi cu embrionul”; vârsta pubertăţii este asimilată cu rodirea copacilor la maturitate, iar posibilitatea reproducerii la vârsta de 14 ani este explicată şi prin faptul că până atunci are loc învăţarea noţiunilor morale (fr. 763).
- dovezi în plus pentru faptul că reproducerea nu este un fenomen pur material: comuniunea de suflet şi corp dintre părinţi şi copii realizată prin intermediul spermei este cea care justifică afecţiunea parentală; când copiii nu se aseamănă părinţilor, cauza poate fi o simpatie de gând (sympatheia ths dianoias).