marți, 12 aprilie 2011

Stoicismul, curs VI: Sufletul - rezumatul cursului

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI
Facultatea de Istorie şi Filosofie
Masteratul de Filosofie Antică şi Medievală
- anul I / semestrul II -
            STOICISMUL

Profesor asociat: dr. Walther Alexander Prager
                                                                   
        Cursul al VI-lea

Sufletul
(rezumatul cursului)

I. Problema sufletului în elenism
  • Receptarea problemei definirii sufletului în elenismul târziu:
- demarcarea a două direcţii de interpretare a sufletului :
1. Fizicalismul:
Astfel, Democrit, Epicur şi întreaga ceată a filozofilor stoici afirmă că sufletul este un corp. Dar, chiar şi ei, afirmând că sufletul este un corp, se deosebesc unii de alţii  în privinţa <stabilirii> esenţei <sufletului>. Căci unii stoici spun că aceasta este un  suflu fierbinte şi arzând, Critias că este sânge, Hippon filozoful că este apă, iar Democrit foc, întrucât, când atomii de formă sferică se îmbină, ei fiind foc şi aer, atunci se formează sufletul. Heraclit <afirmă că> sufletul lumii este eliberarea de vapori din cele umede, iar cel al animalelor, fiind de acelaşi fel, se dezvoltă din eliberarea de vapori din exterior şi din interiorul lor.
2. Imaterialismul (cu înclinaţie către dualism):
Iarăşi, dezacordul a devenit nesfârşit şi printre susţinătorii faptului că sufletul este incorporal, unii afirmând că este el însuşi substanţă  şi că este nemuritor, alţii că este incorporal, dar nu este nici substanţă şi nici nemuritor. Tales este primul care a susţinut că sufletul este veşnic în mişcare şi de sine mişcător, iar Pitagora <afirma> că este un număr ce se mişcă pe sine. Platon că <sufletul> este o substanţă inteligibilă mişcată de ea însăşi potrivit unui număr armonic. Aristotel că este actualitatea primă a unui corp natural şi organic ce are viaţă în potenţă. Deinarh că este acordul celor patru elemente, echivalent cu amestecul şi armonia elementelor.
(Nemesius din Emesa, Despre natura omului, 2, 16)

- de remarcat:
- prioritatea expunerii fizicalismului
- asemănarea dintre cele două direcţii sub aspectul imposibilităţii de a determina precis natura sufletului şi sub cel al originării lor în filozofia presocratică
- corporalitatea sufletului este susţinută prin invocarea unor elemente care semnifică fie viul (focul), fie respiraţia (aerul, vaporii)
- subordonarea direcţiei imaterialiste faţă de poziţia platonică;
 - poziţia platonică despre suflet se prezintă în Phaidon  ca o serie de argumente care au ca premise sau ca teze de demonstrat: ideea separării sufletului de corp; imposibilitatea obţinerii unei cunoaşteri certe pornind de la experienţele corporale (plăcerea şi durerea); necesitatea distingerii sufletului de corp pentru a facilita dezvoltarea unei viziuni epistemologice capabile să păstreze conceptele pur inteligibile, Ideile, neafectate de instabilitatea realităţii sensibile; posibilitatea de a face din sufletul raţional principiul unei vieţi morale autonome de înclinaţiile sensibile. Una din teoriile confruntate în Phaidon este cea presupus pitagoreică, care susţinea înţelegerea sufletului ca armonie. Sfârşitul mitologic al argumentelor din dialog nu convingea posteritatea elenistică asupra valabilităţii acestora. În plus, recomandarea desprinderii sufletului de corp pentru cunoaşterea pură, a sufletului prin sine, nu explica felul în care simţurile sunt necesare în procesul de cunoaştere a Ideilor („portretul lui Simmias”).
- În Phaidros, sufletul se găseşte divizat într-o parte raţională, apetitivă şi impulsivă; imaginea conducătorului de car-raţiunea care trebuie să controleze cei doi cai, partea apetitivă şi impulsivă, presupune autonomia celor trei părţi şi lasă neexplicată convingător legătura dintre ele; sufletul este considerat ca entitate capabilă de mişcare autonomă.
- în Timaios, 69a-73b, separaţia părţilor sufletului ia forma distincţiei dintre două suflete, unul nemuritor şi altul muritor (cel muritor este responsabil pentru plăcere, durere, încumetare şi frică, avântul războinic, speranţa, toate îmbinate cu senzaţia iraţională şi dorinţa gata de orice, 69c-d); de asemenea, sufletele şi părţile lor sunt situate în locuri diferite ale corpului: sufletul raţional se află în cap, mânia în piept sau în inimă, partea apetitivă la nivelul diafragmei.

  • Cauzele şi fundamentele orientării fizicaliste a filozofiilor elenistice
- succesorii lui Platon din Academie, folosesc sufletul în contexte metafizice (Speusip – sufletul = forma posibil a se extinde pretutindeni, Xenocrate – un număr de sine mişcător)
- semnificaţia primară a sufletului, subiacentă şi în dialogurile platonice, este cea de forţă vitală; în filozofiile elenistice, raportându-ne la dialogul Phaidon, secvenţa cheie pentru înţelegerea sufletului ar fi cea a descrierii morţii lui Socarate: „El însă, după ce se plimbă puţin împrejurul încăperii, ne spuse că simte o greutate în picioare...cel ce-i dăduse otrava ...îi strânse un picior cât putu şi-l întrebă dacă simte. Socrate răspunse că nu...apoi ne spuse că, atunci când răceala avea să înainteze până-n dreptul inimii, Socrate va fi plecat dintre noi” (Phaid. 117e-118a) – sufletul ca forţă motrice, senzitivă şi ca agent al căldurii corpului
- la Aristotel, primele două forţe, motrică şi senzitivă se regăsesc drept funcţii ale sufletului vieţuitoarelor ca formă a corpului; calitatea de a întreţine căldura corpului este atribuită vehiculului sufletului desemnat ca pneuma (suflu); pneuma apare uneori identificată cu căldura, dar Aristotel o consideră necesară pentru funcţiile sufletului de mişcare, reproducere şi senzaţie
- după medicul Praxagoras din Cos (cca. 300 î.e.n), pneuma circulă prin artere în întreg corpul, iar sângele prin vene; peripateticul Straton din Lampsacos (contemporan cu Zenon din Citium) – sufletul este afectat ca un întreg şi este raţional în întregime, iar mijlocul său de exercitare a acţiunii este substanţa fizică „pneuma” (se depăşeşte asimilarea sufletului cu respiraţia, devenind un principiu raţional de organizare a vieţii corporale); Straton este primul care introduce noţiunea de parte conducătoare a sufletului, hegemonikon, cea care va deveni noţiunea fundamentală a psihologiei stoice.
- Chrysip va acorda atenţie teoriilor medicale, socotind că numai acestea sau o teorie filozofică ar putea oferi argumente convingătoare despre locul sufletului în corp; teoriile medicale despre pneuma: a. în şcoala hipocratică, suflul psihic era localizat în creier; b. în şcoala siciliană, suflul psihic era situat la nivelul inimii. În prima perioadă a stoicismului, se preferă varianta b.

II. Substanţa sufletului uman
- ideea principală a stoicilor: sufletul ca pneuma este situat la nivelul operaţiunilor unui sistem centralizat care este responsabil pentru funcţionarea corpului
- sufletul este corporal şi derivat din substanţa divină (suflet al lumii sau pneuma cosmică); unul din argumentele stoicilor pentru corporalitatea sufletului, fr. 1.137:
            1. Ceea ce părăseşte animalul când moare este corpul.
            2. Animalul moare când pneuma co-înnăscut* îl părăseşte. De aceea, din (1) şi (2),
3.  Pneuma co-înnăscut este un corp.
4. Sufletul este un pneuma co-înnăscut. Deci, din (3) şi (4),
5. Sufletul este un corp
(*ceva cu care ne naştem, parte a naturii noastre fizice ca fiinţe umane)
                       
- deşi se admite că receptează mişcări precum cele exercitate de obiecte prin reprezentările comprehensive, sufletul „stoic” menţine calitatea celui „platonic” de a fi o substanţă care se mişcă de la sine, însă o face în calitate de corp subtil care urmează principiile raţionale seminale (logoi spermatikoi); împotriva argumentelor din Phaidon, stoicii reiau şi descrierea sufletului ca armonie, suflul fiind considerat un amestec de foc şi aer la o temperatură echilibrată;
 - sufletul se naşte dintr-o răcire a suflului natural mai cald al embrionului (etimologia psyche-psychron; etimologia ca mijloc de argumentare este utilizată intens de către stoici)

III. Nemurirea sufletului
  • Selectivitatea nemuririi sufletelor
- stoicii adoptă o poziţie de mijloc între afirmarea nemuririi sufletului în platonism şi negarea acesteia în epicureism: sufletul se separă de corpul cu care se aflase în stare de amestec şi persistă după moarte, dar supravieţuirea sa este limitată: Cleantes – toate sufletele subzistă până la conflagraţie, Chrysip – numai sufletele înţelepţilor subzistă până atunci (fr. 816)
- sufletele celor lipsiţi de înţelepciune şi cele ale animalelor iraţionale mor odată cu corpul (fr. 813) -  ştiind că stoicii nu admit pierderea a ceva până la conflagraţie, motivaţia pare să fie aceea a amestecului prea mare dintre suflet şi corp; dacă se admite caracterul temporar al supravieţuirii, cauza trebuie să fie intrarea sufletului într-un proces de transformări în alte lucruri, până la dispariţia identităţii acestuia ca substanţă derivată din cea divină.
  • Doctrina nemuririi – specificul şi situarea ei în contextul filozofiilor elenistice
- fr. 825 (Lucan, Războaie civile): „unii, şi printre ei Epicur, consideră că sufletul, când se separă de corp, este aneantizat pe câmp [imagine homerică şi aluzie la Câmpiile Elisee] şi se dizolvă în elementul său prim. Alţii consideră că, fiind solid, se conservă şi după alungarea sa din corp, dar că apoi se dizolvă în timp: aceasta este opinia stoicilor. (...) Doctrina stoicilor se amestecă ce aceea a platonicienilor. Ei gândesc că sufletele oamenilor de valoare călătoresc prin aer în felul stelelor şi că ele sunt, astfel, nemuritoare, nu însă în sensul că nu mor, ci în sensul în care ele se dizolvă; după Platon, nici un suflet nu s-ar dizolva”
- sufletele ar deveni sferice, ar fi situate în regiunile celeste unde nu se petrec transformări ale elementelor cosmice (doctrina este adaptabilă mitologiei antice despre supravieţuirea fericită a sufletelor în ţinuturi îndepărtate precum Câmpiile Elisee), ar ajunge identice între ele şi cu substanţa divină din cosmos, fr. 826: „atât cât trăim, suntem diferiţi, prin moarte, devenim una cu toţii (mortui unum sumus omnes)” [justificarea unei astfel de eternităţi ar putea fi apropiată de cea oferită de Spinoza, în Etica: „dacă se examinează opinia comună a oamenilor, se va observa că ei au conştiinşa eternităţii sufletului lor, însă ei confundă o astfel de eternitate cu durata şi că o concep prin imaginaţie sau memorie, convinşi că aceasta subzistă după moarte”]

IV. Partea conducătoare (hegemonikon), părţile şi facultăţile sufletului
  • Raportul dintre suflet şi părţile sale
- partea conducătoare este socotită sufletul propriu-zis, fr. 846a „cuvânul suflet cuprinde două sensuri: cel care susţine ansamblul compusului şi, în sens propriu, partea conducătoare. Căci atunci când spunem că omul este constituit dintr-un suflet şi un corp, ori că moartea este separaţia sufletului de corp, noi vorbim în sens propriu despre partea conducătoare”; nu există două suflete, ca în teoria lui Platon din Timaios
- partea conducătoare cuprinde reprezentarea, asentimentul, tendinţa (impulsul, horme) şi raţiunea, întinzându-se ca pneuma prin tot corpul; consecinţe: 1. formarea unei viziuni despre suflet în care acesta este mai puţin avut în vedere ca principiu de viaţă şi mai mult ca minte sau fenomen mental;  2. posibilitatea de a raporta întreaga activitate fizică şi etică la viaţa mentală
- extensia părţii conducătoare în corp este explicată prin comparaţia cu o caracatiţă prevăzută cu tentacule, cu un copac şi ramurile sale, cu un râu şi afluenţii săi, cu un principe şi subordonaţii săi (fr. 843)
- Sufletul este divizat în opt părţi: partea conducătoare din care derivă toate celelalte, cele cinci simţuri (vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul), vocea şi sperma.
- Facultăţile sufletului din platonism, partea apetitivă, impulsivă şi raţională, sunt văzute ca moduri de a fi ale unui unic suflet identificat cu partea conducătoare (fr. 886: „un singur şi unic principiu al tuturor activităţilor unui animal”)
  • Calităţile părţii conducătoare
- apariţia sa are loc la vârsta de 7 sau 14 ani, după achiziţionarea noţiunilor comune
- sediul părţii conducătoare se află la nivelul inimii, deşi Chrysip recunoaşte lipsa unei cunoştinţe clare (de genul unui semeion) despre localizarea ei în corp [argumentele lui Chrysip, acuzate de autorii antici, sunt inspirate din opiniile majorităţii, din versurile poemelor greceşti în care inima sau pieptul este arătat ca centru al gândurilor sau al reflecţiei, din speculaţii etimologice – de ex., fr. 879, kardia-kratia, din analiza gesturilor îndreptate către inimă, din urmarea modelului oferit de fenomenul vorbirii – cuvintele urcă din piept la nivelul organelor vorbirii şi, fiind încărcate de sens, înseamnă că şi gândirea se află la acelaşi nivel al pieptului sau al inimii]
-  raportul dintre partea conducătoare şi restul diviziunilor sale explică formarea unor suflete bune sau rele
                       
V. Senzaţiile
- Senzaţia = suflul intelectiv întins de la partea conducătoare la organe; de aceea, partea conducătoare este cauza producerii senzaţiilor, guvernând simţurile, după explicaţia din fr. 861, prin suflurile emanate; suflurile sunt de natură inteligibilă (pneumata noera)
- senzaţiile propriu-zise se produc în partea conducătoare şi nu în organele de simţ; afecţiunile (pathe) exercitate asupra corpului sunt prezente în locurile în care se petrec, însă durerile, la fel şi senzaţiile, sunt transmise la nivelul părţii conducătoare
- vederea este socotită divină de către stoici, pentru că ţine de cea mai importantă dintre senzaţii (fr. 869); producerea vederii este explicată în acord cu Timaios, 45b-d: „aşadar, atunci când lumina de zi împrejmuieşte fluidul privirii, se întâlnesc lumini de acelaşi fel, care se contopesc şi care alcătuiesc, pe direcţia privirii ochilor, un singur corp omogen, astfel că pe orice s-ar aţinti focul izvorât din interior, el se loveşte de cel care provine din afară”; faţă de explicaţia platonică, stoicii adaugă faptul că producerea vederii este cauzată de existenţa unei tensiuni a aerului care antrenează suflul natural; suflul natural capătă o formă conică, cu vârful la nivelul pupilei, iar baza la nivelul obiectului văzut (compararea vederii cu pipăirea obiectelor exterioare cu ajutorul unui baston)
- sufletul are puterea de a cunoaşte dacă suflul senzitiv care atinge partea directoare este conform sau nu obiectului senzaţiei.