luni, 4 aprilie 2011

A te încrede într-un om şi a te încredinţa unui om


A te încrede într-un om şi a te încredinţa unui om. Înrudirea este, evident, nu numai de ordin lingvistic. În amândouă cazurile, un om se comportă faţă de un altul în felul renunţării la sine pentru altceva, fel cunoscut cu precădere în practica exprimării credinţelor sau opiniilor curente.

„Eu cred că...” nu este simpla marcă a subiectivităţii, ci a subiectivităţii în actul renunţării la sine pentru cunoştinţele presupus obiective, venite din altă parte, din realitate.

Corespondent enunţării credinţelor, a te încrede într-un om şi a te încredinţa lui sunt variante ale exprimării propriei persoane în felul renunţării pentru altul. Diferenţa dintre ele este la nivelul duratei. Te încrezi un timp în altul sau întotdeauna, adică ai experienţe limitate numeric laolaltă  cu el, mai puţine sau mai multe, dar întotdeauna ocazionale şi, ca atare, imposibil să constituie o serie continuă şi amplă. În schimb, a te încredinţa altuia presupune o serie de experienţe posibil nelimitată.

Diferenţele nu sunt calitative. În încredinţare nu renunţi altfel, plenar la tine, cum se subînţelege prin înlocuirea „încredinţării” cu „dăruirea”. Apoi, încrederea nu este o certitudine permanentă a relaţiei cu un altul. Recursivitatea încrederii, aşadar, cantitatea de experienţe comune cu altul, este singura care poate decide prezenţa încrederii.

Judecarea atemporală a amândurora este fie sursa ocolirii întâlnirii cu altul în prezent, posibil să fie detaşat de tine prin siguranţa încrederii în el, fie justificare pentru retorica goală a dăruirii şi jertfei pentru cineva căruia i te încredinţezi.