sâmbătă, 16 aprilie 2011

Teama de Isus Christos


Teama de Dumnezeu este unul din criteriile de recunoaştere a divinităţii.

Pentru ca teama să aibă un obiect precis, aşa cum trebuie să aibă teama de Dumnezeu, este nevoie să fie cauzată de ceva a cărui cunoaştere o avem.

Nu cunoaştem în teamă doar momentul sau împrejurarea în care ne vom întâlni cu obiectul ei.

Din acest punct de vedere, nu poate exista o teamă de Dumnezeu ca atare, el fiind un obiect necunoscut. Doar dacă numim Dumnezeu semnificaţia ultimă a temerilor faţă de realităţile umane cunoscute şi înspăimântătoare. Cum ar fi boala, suferinţa de orice fel, moartea, imoralitatea, durabilitatea neamului etc. Ar fi însă o folosire abuzivă a numelui divin.

Mai de temut este chipul unui Dumnezeu conceput ca o persoană umană. Pentru că ne temem de oamenii pe care îi ştim ameninţători, de puterea, de subversivitatea lor, de neputinţa de a ne încrede în ei, de posibilitatea lor de a deveni mereu altceva decât ceea ce ştiam că sunt.

Aşa se concep dumnezeii de care ne este teamă.

Un Dumnezeu întrupat trezeşte alte temeri pe care le avem faţă de oameni, unele resimţite şi faţă de noi înşine. Temerile faţă de corpurile lor şi faţă de corpul nostru. De posibilitatea ca acesta să ne scape şi pe parcursul vieţii, aşa cum pare să o facă în boală şi în moarte.

Isus Christos este corpul care ne scapă. Corpul unui dumnezeu, adică exact contrariul a tot ceea ce ştim noi că este corp, ceva în mod intim al nostru sau noi în cel mai intim mod cu putinţă.

Nu suferinţele lui Christos sunt înspăimântătoare, ci ideea că există posibilitatea ca suferinţele să fie privite din afara corpului, ca ele să nu fie pe deplin ale noastre. Este expunerea temerii de corp trăită de oameni  când, în boală şi moarte, acesta încetează să funcţioneze în exerciţiul articulării existenţei.

Prin acceptarea lui Isus Christos ca Dumnezeu al nostru şi prin ascultarea povestirii despre moartea lui, aflăm prin anticipaţie despre moartea noastră şi ne temem.

Prin moartea lui şi prin dumnezeirea lui, corpul însuşi devine de temut. În reprezentările din iconografia bizantină, corpul ireal şi disproporţionat al lui Christos sporeşte şi el teama. Teama că intimitatea noastră poate fi târâtă în spaţiul expozitiv şi că, după chipul distorsionării şi irealităţii corpului divin, avem a ne judeca şi propriul corp.

Corpul înviat al lui Christos, un corp incorporal, este ilustrarea deplină a temerii pe care o poate suscita un corp ce nu ne aparţine. Chiar şi scriitorii biblici prezintă învierea ca pe un obiect de spaimă, nu de bucurie.