miercuri, 4 mai 2011

Atotştiinţa divină...

Atotştiinţa divină este atotştiinţă numai prin raportare la ştiinţa parţială umană.

Orice demers către o ştiinţă totală – instituit mai ales prin forme totalizatoare de gândire precum conceptele – va continua raportarea la uman, însă nu acela determinat de preocuparea pentru dobândirea ştiinţei.

În atare situaţie, umanul alunecă dinspre caracterul general înspre indivizi.

Formele gândirii reuşesc să stăpânească indivizii, depăşindu-le vorbele, ori să-i evite.

Demersul către o ştiinţă totală păstrează, anterior exprimării sale teoretice, atitudinea gânditorului. Şi ea se raportează la indivizi, însă o face în condiţia ezitării. Ezitarea este urmarea conştiinţei că, la urma urmei, rămâne imposibilă stăpânirea  sau evitarea indivizilor.

Etica este masca teoretică a acestei ezitări.