joi, 26 mai 2011

"chemările întunecate"


Immer folgt den dunklen Rufen der Schiffer
Stern und Nacht;
Und die Ruder schlagen leise im Takt.

[“Mereu urmează corăbierul  chemările întunecate,
Stea şi noapte;
Şi vâslele lin bat în cadenţă.”] (G. Trakl, Im Frühling)

Cuvintele, la fel cum se întâmplă cu razele privirii, au nevoie, pentru a străbate la altul, de un mediu care să le permită străbaterea.

Ceva de felul luminii şi este o lumină de dincolo de exerciţiul privirii. În lumină, razele privirii pornesc de la ochi către obiectele vizibile, pentru ca apoi să se întoarcă la ochi.

Cuvintele pot porni de la rostitorul lor către urechile altora şi din gura lor să şi le ia înapoi. Le va primi repetate, înţelese, interpretate, criticate. Oricum le va primi, nu cuvintele sunt cele care au puterea de a cauza întoarcerea lor, ci, asemenea lumii, puterea este stăpânită de acel mediu pe care îl străbat.

Mediul cuvintelor este înrudit cu lumina, ca spaţiu luminat, în care contururile felurilor de discurs posibile conferă cuvintelor, rostitorilor şi celor ce îi ascultă limitele neavute de nici unul din ei.

Cuvintelor li se va limita puterea de a fi chemări. În chemare, dacă există cuvinte, de la ele se aşteaptă mai mult decât a fi livrate înapoi. Cuvintele nu se mulţumesc cu mai puţin decât cu întregul omului care le ascultă.

Nimeni nu îndrăzneşte să îl cheme pe altul la sine. Temeritatea stăpânului care îşi cheamă sclavul este numai cutezanţa celui ce are priceperea folosirii obiectelor.

Mai curând, chemarea chemarea este la ceva. Ceva de dincolo de rostitorul chemării: cunoaştere, înţelepciune, iubire, credinţă, frumos... Chemând, nu va fi chemarea lui. De aceea, va chema fie fără cuvinte, fie chemarea va fi înapoia lor.

Orice cuvânt lămurit, la lumină, nu poate deveni o chemare. Multe dintre cele către care se cheamă ajung curând prea luminate pentru a fi până la capăt obiecte ale chemării.

Oricare din cele uşor de enumerat ca obiecte ale chemării străluceşte şi dispare din chemare când este încărcată de cuvinte.

Rămân întunecate şi chemări toate cele pe care cuvintele nu pot face altceva decât să le numească. De pildă, înţelepciunea cheamă întunecat când nu ştim altceva despre ea decât să o numim înţelepciune.

Orice întrebare de felul „Cum poate fi ceva în afara omului capabil să cheme omul întreg?” înseamnă deja îndepărtare de limitele numirii.

Este suficient să ştim, să vedem, că oamenii sunt mereu chemaţi.