sâmbătă, 14 mai 2011

Despre pierdere


Paradoxul grămezii: dacă dintr-o grămadă de pietre iei una din ele, mai este o grămadă? Dar dacă se iau două, dacă trei etc.?

De la prima piatră luată grămada nu mai este întregul originar. Nu pentru că îi lipseşte o componentă, ci pentru că devine grămadă în felul de a fi al pierderii. Mai înainte fusese în felul de a fi al grămezii.

Pierderea poate să nu afecteze lucrul, omul întreg, până la dezintegrare. Dar şi omul, şi lucrul îşi pierd identitatea. Omul încetează să fie acel om anume, stăpân pe caracteristicile care îl diferenţiază permanent de ceilalţi; lucrul nu mai este unul anume, capabil să existe ca ilustrare a unei definiţii.

Singur omul îşi poate refuza felul de a fi al pierderii, care îi este la fel de propriu precum îi este grămezii înlăturarea unei pietre.

Pierderea este înrudită cu felul de a nu mai fi şi este primită cu o teamă asemănătoare celei faţă de moarte. Urmarea temerii de pierdere nu este, cum se întâmplă în privinţa morţii, dorinţa de continuare a existenţei. Mai curând, este dorinţa de a fi acel om întreg căruia nu i se petrece nimic.

Evident, nu există o astfel de stare imobilă şi inalterabilă a omului întreg. Ea este construită artificial, adunându-se toate acele caracteristici individuale care par să nu fie afectate de nimic şi să reziste pierderii.

În aceeaşi categorie a rezistenţei la pierdere se găsesc idealurile, principiile de viaţă, reproiectarea în trecutul care nu se mai schimbă,  interpretarea existenţei ca urmare a unui destin deja scris şi, de aceea, de neschimbat, admiterea unei voinţe divine, preocuparea pentru posesia lucrurilor, mai greu de văzut în starea de pierdere, aviditatea pentru căpătarea unor deprinderi, morale sau nu.

Desprinderea uneia din acestea din categoria comună sau preferarea ei ca variantă de viaţă nu reprezintă până la capăt o victorie a raţionalităţii aflate dincolo de pierdere. Câtă vreme nu există omul căruia să nu i se petreacă nimic, nu este posibilă o asemenea victorie. Raţionarea pare mai degrabă şi ea o încercare de rezistenţă la pierdere, aflându-se în aceeaşi categorie a celorlalte încercări. I se poate atribui numai situarea la marginea categoriei, în locul de unde se poate privi şi în afara ei. Bineînţeles, prima imagine obţinută este cea a categoriei.