miercuri, 25 mai 2011

Despre răbdare


Răbdarea variilor feluri de rele nu este o virtute personală, dimpotrivă, este tocmai urmarea unui joc al depersonalizării.

Mai întâi, relelor li se împrumută un caracter unitar şi imuabil pornindu-se de la felul de a fi al eului răbdător. Relele capătă amploarea nefastului sau a răului prin îngrămădirea unei mulţimi de elemente, imposibil de a fi socotite rele luate individual. Şi nu există evenimente rele prin natura lor, fără să fie necesară prezenţa unora care să le valideze ca rele. Iar aceştia îşi vor schimba deseori aprecierea, fie şi numai pentru că nici un om nu poate trăi permanent în condiţia afirmării unor evenimente sau lucruri ca fiind rele. Un rău precum pierderea celor iubiţi devine nesemnificativ când cel care îi iubeşte adoarme.

Nici omul răbdător nu este unitar şi neschimbător, el numai doreşte să fie astfel. Doreşte, pentru că devine în felul acesta cineva. Este greu ca individul să se conceapă drept  cineva fără a se sprijini  pe acea proprietate de a fi ceva care aparţine lucrurilor. Difuz, se consideră că nu aparţine, de fapt, lucrurilor, ci lumii ca atare.

Lumea însă nu este prin ea însăşi ceva, nu este unitară şi imuabilă. Pare să fie aşa pentru cei care, justificându-se prin invocarea amplorii ei, o lasă neatinsă. Neatinsă, devine unitară prin indiferenţa indivizilor faţă de multiplul şi diversitatea ei în mişcare.

Aşadar, relele sunt răbdate de cel care le vede aşa prin transferarea asupra lor a unor proprietăţi pe care el nu le are, dar le doreşte, socotindu-le deja prezente într-o lume ce îi este indiferentă.

Transferul are loc prin simpla lor numire ca rele. Deşi numirea este un act personal, ea devine expresie a procesului pierderii eului în indiferenţa sa faţă de lume. Şi răbdarea este oricând posibilă când obiectele ei nu au nimic de-a face cu tine, un cineva şi, totuşi, devenit cineva în urma unei pierderi în lume.