luni, 23 mai 2011

notă despre suferinţa altora


Vindecarea suferinţei unui om de către alt om pune faţă în faţă un fel de a fi propriu suferindului şi un gest de binefacere ce nu poate reflecta niciodată felul de a fi al binefăcătorului.

Pentru că a fi binefăcător nu este propriu cuiva decât ca dispoziţie sau talent moral, dar va depinde întotdeauna de suferinţele altora ca obiecte ale exercitării binefacerii. Şi suferinţele nu pot deveni niciodată proprii şi altora decât suferinzilor.

Actul binefacerii va avea, de aceea, de trecut peste inadecvarea dintre caracterul propriu  al suferinţei ca fel de a fi, uneori devenind chiar fel permanent de a fi, şi caracterul evenimenţial al binefacerii, oricând o înstrăinare de sine.

Binefăcătorul are a se goli de sine şi are sarcina mai grea de a se accepta alcătuit din evenimentele reprezentate de binefacerile sale.

Astfel, iubirea celorlalţi va fi şi nostalgie faţă de felurile de a fi înscrise în suferinţele lor. Când îi este limpede prezenţa nostalgiei, binefăcătorul se va vedea golit de sine şi va căuta să se umple cumva, luând asupra sa lipsa omeniei.