marți, 21 iunie 2011

Admiraţia


Spinoza, Etica, Definiţiile afectelor: „Admiraţia este imaginea unui lucru care atrage sufletul într-un mod deosebit, pentru că această imagine particulară n-are nici o legătură cu altele”, întrucât „imaginile lucrurilor sunt înlănţuite unele cu altele şi orânduite în aşa fel încât una urmează după alta, ceea ce însă nu are loc dacă imaginea unui lucru este recentă”.

Iar lucrurile se petrec la fel şi când în locul unui lucru avem un om. Mai mult, admiraţia este stârnită mai des de oameni decât de lucruri (însăşi admiraţia pentru lucruri se menţine cu greu printre lucruri şi vrea să se comunice oamenilor). Există o nevoie umană mai mare de a admira şi de a fi admirat, mai puţin o nevoie de a admira lucruri. Mai puţină şi pentru că admiraţia lucrurilor este impură: admiratorul trece mai mereu înaintea lucrului admirat.

În imagine se concentrează confuzia elementelor, ele atrag prin indistincţia cuprinderii lor într-o imagine. Armonia elementelor poate fi interpretată drept o confuzie reuşită.

Când un om se livrează admiraţiei altora, nu le lasă acestora loc să îi interpreteze elementele constitutive. Este această prohibiţie frecvent implicită o mistificare a realităţii reprezentate de un om?

Psihanalitic sau prin cercetare emprică de detaliu, este. Cu toate acestea, în exerciţiul admiraţiei oamenii se arată tocmai în modalitatea care exclude cercetarea analitică. Şi arătarea lor astfel este suficientă pentru dovedirea faptului că omul este într-adevăr aşa, un întreg. În admiraţie, se petrece realmente livrarea omului în integralitatea sa, înaintea oricărei interpretări posibile.

Nu este o mistificare a realităţii unei persoane, dacă zăbovim asupra livrării unitare a elementelor unei persoane atunci când atrage suflete. Sunt atrase suflete, adică oameni întregi, mai mult decât afecte izolate, de acea persoană de admirat căreia i se recunoaşte capacitatea de a se livra laolaltă cu o lume a sa.

Admiraţia pentru fapta izolată a unei persoane sau pentru o trăsătură anume a acesteia nu atrage sufletul decât dacă admiratorul îşi imaginează fals că un om este compus numai din acea faptă ori trăsătură. Discursurile admirative selectează astfel de proprietăţi singulare până ce ele par şi singurele existente. Când avem o imagine adevărată în admiraţie, este cert că persoana dmirată se află în posesia unei lumi proprii, fără să intereseze dacă la baza formării lumii stă de fapt tot o trăsătură singulară, dar una care are forţa să atragă după ea multitudinea de lucruri existente pentru un om şi să le confere acestora un aspect unitar.  Caracterul difuz al unei asemenea lumi proprii îngăduie eroarea de a nu fi observată, astfel încât opozanţii omului admirat se apucă să deconstruiască lumea distingându-i elementele constitutive, fără să aibă habar că tocmai au pierdut capacitatea de a recunoaşte lumea altuia. Şi este expunerea pericolului ca începtul unei cunoaşteri precise şi analitice a unui lucru să fie sfârşitul cunoaşterii lui ca întreg.

Eroarea în admiraţie vine din tendinţa de a omogeniza felul de a fi al unei persoane chiar şi când aceasta nu prezintă omogenitatea uneia capabile să aibă o lume proprie. Pentru că sufletul doreşte să fie atras şi când nu există persoane care să atragă admiraţia prin singularitatea lor. În locul persoanelor de admirat pentru o lume a lor ce rezistă timpurilor, devin admirate persoanele a căror apariţie recentă (pentru că nu există înlănţuire „dacă imaginea unui lucru este recentă”) sau a căror dispunere temporală izolată creează aparenţa că ele nu fac parte, de fapt, dintr-o serie. Admirând persoanele recente şi discontinue, admiratorii valorizează negativul puterii de atracţie: către ceva, dar ea însăşi încă nimic. Prezenţa mult mai răspândită a acestui soi pervertit de admiraţie indică o neputinţă generală a oamenilor de a urma calea mai grea de a cunoaşte lumea altui om, dar şi greutatea construirii unei lumi proprii. Fiind atras de persoane inconsistente pentru admiraţia temeinică, ori pentru idei şi lucruri inconsistente, admiratorul apare dintr-o dată şi fără efort în chip unitar, ca şi cum ar avea o lume a sa. Sclipirea de moment a unor asemenea obiecte ale admiraţiei orbeşte privirea limpede a oamenilor, lucrurilor şi ideilor.