vineri, 24 iunie 2011

Causa sui


Spinoza, Etica, Definiţii:  Prin „cauza sa proprie” (causa sui) înţeleg un ce a cărui esenţă implică existenţa sau a cărui fire poate fi concepută numai ca existenţă.

Causa sui este un concept care, în ciuda apariţiei sale într-un discurs cauzal, exprimă ieşirea din limitele acestuia.


Un lucru ce îşi este cauză se opune înţelesului de cauză fie ca autor a ceva, fie ca factor determinant în configurarea sau existenţa a ceva. De fiecare dată, acest „ceva” este un altceva decât cauza sa.

Ieşirea din sfera cauzalităţii este marcată de Spinoza prin menţionarea unui nedeterminat „ce”. Însă acest „ce” reia alteritatea cauzală în el. Loc în care persistenţa înţelesului obişnuit al cauzei structurează un ceva indiferent situat mai presus decât cauzalitatea, de vreme ce îşi este causa sui.

Este posibil să stabilim ca principiu faptul că orice îndepărtare de o relaţie cu termeni multipli este, de fapt, o reluare  a acesteia în interiorul lucrului care se îndepărtează? Dacă este posibil, atunci vom fi în situaţia de a spune atât că relaţiile domină şi în afara lor, cât şi că felul lor de a fi relaţii prezintă fragilitate odată cu apariţia unor lucruri singulare ce  pot cuprinde relaţiile în sine. Consecinţele etice ar fi primite defavorabil: suntem cu alţii, dar am putea fi în acelaşi timp şi în aceeaşi manieră şi numai cu noi înşine. Relaţiile îşi vor pierde necesitatea.

„a cărui esenţă implică existenţa” – o altă propoziţie care întemeiază ieşirea din discursul cauzal. Implicaţia este cu totul altceva decât ştim că este într-o ordine cauzală a lumii. Esenţa şi existenţa par să fie aici identice, iar descrierea raportului dintre ele drept implicaţie sugerează ceva  ce nu se petrece între proprietăţile identice ale lucrurilor. Ele nu sunt disociabile decât la nivel de discurs, ncicum să fie separate implicativ. Avem şi aici un principiu? Să fie orice implicaţie, de fapt, o identitate ce nu poate fi recuperată decât printr-o secvenţialitate logică? Posibil ca răspunsul să fie afirmativ, când avem în vedere că implicaţia confirmă identitatea cu sine a respectivei propoziţii implicative. Sau, în domeniul lucrurilor, două lucruri înlănţuite pot fi interpretate ca recunoaştere a identităţii faptului că două lucruri se găsesc înlănţuite.

Esenţa ca existenţă şi conceperea firii drept existenţă sunt două modalităţi prin care se instituie dominaţia unului asupra relaţiei şi identitatea în defavoarea implicaţiei. Esenţa ca modalitate de a stabili relaţia dintre un lucru şi proprietăţile ce îl disting de restul lucrurilor, apoi natura care şi ea se cere explicată prin multiplicarea existenţei sunt negate prin propunerea conceptului cu semnificaţie pozitivă al existenţei. De unde rezultă că existenţa unui lucru ce îşi este cauză, dar şi orice fel de existenţă se configurează printr-o negare a multiplului. Astfel, este împins către ininteligibilitate un concept precum „coexistenţa”. Penru conferirea unui sens coexistenţei, aceasta trebuie dedusă din existenţă.